Cuprins
- Apogeul civilizaţiei medievale (sec. XIU-XIII) / 3
- 1. Avântul creştinătăţii occidentale (sec. XI-XIII). I. Aspecte teritoriale,
- economice; implicaţii sociale / 3
- 1. Caracterizare generală / 3
- 2. Expansiunea economică / 3
- 2. Avântul creştinătăţii occidentale (sec. XI-XIII). II. Aspecte religioase şi
- implicaţii mentale / 9
- 1. Prolog: creştinătatea latină, „spiritualul” şi „temporalul” în ajunul
- procesului de reformare a Bisericii (sec. IX-X) / 9
- 2. „Reforma gregoriană”: prefigurări, etape; „Cearta pentru Investitură” /
- 20
- 3. Pontificatul lui Inocenţiu al III-lea (1198-1216): teocraţia papală / 36
- 4. Imperiul în secolele XII-XIII. Guvernarea lui Frederic al II-lea de
- Hohenstaufen (1220-1250) şi ultima tentativă imperială de
- hegemonie universală / 40
- 5. Cruciadele: cauze şi preliminarii; desfăşurări; urmări / 46
- 3. Renaşterea ideii de stat, afirmarea principiului etatist şi procesul de
- centralizare teritorială instituţională şi politică în Europa medievală
- (secolele XI-XV): trăsături generale / 60
- Bibliografie generală / 71
Extras din curs
APOGEUL CIVILIZAŢIEI MEDIEVALE (SEC. XI-XIII)
1. Avîntul Creştinătăţii occidentale (sec. XI-XIII) I. Aspecte
teritoriale, economice; implicaţii sociale
• caracterizare generală;
• expansiunea economică a Occidentului medieval: agricultura, instrumentarul
tehnic, comerţul, mijloacele de transport şi căile de comunicaţie, moneda,
finanţele, băncile;
1. Caracterizare generală. Pe fondul treptatei structurări social-politice şi al
lentelor acumulări materiale din perioada precedentă (sec. V – X), noul interstiţiu
(sec. XI – XIII) inaugurează o nouă epocă în civilizaţia Occidentului medieval. Ea
se caracterizează printr-un avînt general al Creştinătăţii occidentale, care trebuie
înţeles într-o dublă ipostază: ca o creştere internă (ilustrată de sporul demografic,
dezvoltarea agriculturii, renaşterea vieţii urbane, diversificarea activităţilor
economice, revigorarea traficului comercial local şi la distanţă etc.), dar şi ca o
expansiune teritorială fără precedent, în urma căreia Europa de apus iese treptat din
limitele sale tradiţionale, stabilind contacte cu alte orizonturi. Este vorba, aşadar, în
această perioadă, de o dezvoltare generală a societăţii medievale, vest-europene
(deşi în ritmuri diferite, la fiecare nivel al societăţii), pe care Fernand Braudel a
caracterizat-o drept "prima creştere modernă" a continentului european înainte de
modernitatea propriu-zisă.
2. Expansiunea economică este aspectul cel mai important al acestui avînt, nu
pentru că factorul economic ar fi, în sine, decisiv, ci fiindcă într-o societate tipic
agrară ca Occidentul medieval el trebuia în mod necesar să constituie elementul
principal al "decolajului" din această perioadă, forţa sa motrice. Această expansiune
este vizibilă mai cu seamă în agricultură, care rămîne, şi în acest interval,
elementul de echilibru al întregii economii. Particularităţile dezvoltării ei sînt
următoarele:
a) în primul rînd, în secolele XI – XIII, Occidentul "nu cunoaşte – după
cum a observat Jacques Heers – o singură civilizaţie rurală, ci diverse tipuri de
exploatare a solului, care merg de la simplul cules – ce nu asigură, adesea, decît o
subzistenţă precară –, pînă la bogatele culturi specializate, organizate şi întreţinute
în funcţie de comerţ şi oraşe". Numeroase în teritoriile de margine sînt, bunăoară,
pădurile şi mlaştinile, care, deşi slab populate, ofereau adesea celor pe care îi
adăposteau resurse apreciabile, fiind caracterizate printr-o economie, un stil de
viaţă şi chiar o civilizaţie proprie. Pădurea, mai ales constituia refugiul şi adăpostul
săracilor, prin posibilităţile ei de subzistenţă. Importanţa ei economică în Evul
Mediu, pretutindeni în Europa, explică repetatele conflicte dintre seniori şi ţărani în
ceea ce priveşte drepturile ei de folosinţă, precum şi monopolul regal exercitat
asupra sa, cauzator, şi acesta, de nenumărate tensiuni sociale.
4
Terenurile cerealiere erau, însă, factorii de cultură agricolă cei mai importanţi
în economia medievală. Marile concentrări agricole se aflau, de regulă, în partea de
nord a Europei, cele mai importante regiuni aparţinînd acestei zone fiind: Germania
(Brandenburg, Holstein, Pomerania, Prusia), Flandra, Anglia şi Franţa (Picardia,
Normandia, Artois, Île-de-France). Acest fapt a fost de natură să asigure acestor
regiuni un avantaj net în raport cu celelalte din punct de vedere alimentar şi
demografic. În sud, în regiunea mediteraneană, zonele cerealiere fără a lipsi de tot
erau, totuşi, mai puţin prospere în comparaţie cu cele nordice, nefiind, pe de altă
parte situate nici în apropierea marilor centre urbane de consum. De aici şi
însemnătatea comerţului, ca principal factor de vehiculare a produselor necesare
acestui spaţiu.
În aceeaşi perioadă încep să apară şi zonele viticole, legumicole şi de creştere
a animalelor, ca expresii ale unui început de specializare economică a mediului
rural, datorată, în bună parte, emergenţei oraşului medieval, caracterizat, între
altele, şi prin necesităţi de consum sporite şi diverse.
b) În regiunile cerealiere dezvoltate, dar şi în teritoriile de la marginea
Creştinătăţii (Peninsula Iberică, estul Germaniei, posesiunile slave etc.) are loc, cu
începere din secolul al XI-lea, un proces din ce în ce mai rapid de extindere a
terenurilor arabile şi a culturilor agricole, prin asanări, îndiguiri, defrişări etc., care
ating apogeul în secolele XII – XIII. Acest fenomen – care trebuie pus pe seama
unei creşteri destul de substanţiale a populaţiei şi, drept urmare, a cerinţelor
generale de hrană – nu antrenează numai lumea satelor, ci întreaga societate
medievală a epocii, inclusiv clasele senioriale şi mediile religioase (îndeosebi
monastice). El duce la multiplicarea accelerată a aşezărilor rurale prin apariţia unor
sate noi, multe din ele dispersate, ceea ce constituie o premisă a relaxării
solidarităţilor rurale tradiţionale.
c) Dezvoltarea sectorului agricol se caracterizează, în aceeaşi perioadă, şi
printr-o sensibilă ameliorare a inventarului tehnic şi a procedeelor de cultură,
sesizabilă în creşterea importantă a randamentelor agricole şi, implicit, în spaţierea
crizelor frumentare, obişnuite pînă atunci. Din acest motiv, pînă la începutul celui
de-al XIV-lea veac, în "Europa catedralelor" accesele grave de foamete au fost mai
degrabă rare.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Istorie Medievala Universala.pdf