Istorie medievală universală

Introducere

Termenul de ev mediu a fost folosit de umaniştii italieni din a doua jumătate sec. al XV-lea, care considerau perioada cuprinsă între dezagregarea Imperiului Roman de Apus – anul 476 – şi vremea lor, ca o “epocă de mijloc”, între Antichitate şi Renaştere. Anul de început a fost acceptat mai ales de europeni iar pentru sfârşitul feudalismului s-au propus mai multe date. Astfel s-a considerat anul 1453 – an în care turcii ocupau Constantinopolul, marcând sfârşitul Imperiului Bizantin sau sfârşitul sec. XV odată cu marile descoperiri geografice care au marcat puternic evoluţia societăţii omeneşti. S-a propus şi anul 1517 – când începe Reforma sau desfăşurarea revoluţiilor burgheze din Ţările de Jos la sfârşitul secolului al XVI sau revoluţia burgheză din Anglia de la jumătatea sec. XVII.

Termenii de feudal, feudalism provin de la cuvintele feud ce indica, în evul mediu dezvoltat, posesiunea funciară condiţionată pe care un vasal o deţinea de la un senior. Treptat au căpătat un sens mai larg desemnând structura socială şi regimul politic în evul mediu.

Relaţiile de tip feudal – presupun şi raporturile dintre nobili şi ţărani dependenţi – ultimii constituind principală forţă producătoare de bunuri materiale. Limitele cronologice au variat în funcţie de spaţiul geografic, de particularităţile dezvoltării societăţii.

Astfel, acest sistem de relaţii au caracterizat societatea europeană, cunoscut şi nordul Africii, Asia între secolele III-XIX. America Latină l-a cunoscut după formarea imperiilor coloniale spaniol-portughez în secolul al XVI-lea. Unele zone ale lumii precum Africa centrală şi de sud, America de Nord (cu excepţia Mexicului) şi Australia relaţiile feudale au rămas necunoscute.

Periodizarea epocii feudale întâmpină numeroase dificultăţi deoarece limitele cronologice variază de la o zonă geografică la alta.

Procesul de formare a relaţiilor feudale a început în China în secolele III-IV apoi în Imperiul Roman de Apus şi de Răsărit în secolele V-VI, iar în centrul şi răsăritul Europei secolele VI-VIII şi Orientul Apropiat în secolele VI-VII.

Feudalismul dezvoltat a început în China – VIII-IX Europa apuseană şi centrală (sec. XI-XII) şi în Europa răsăriteană – secolele. XI-XIII.

Destrămarea relaţiilor feudale a început în Europa apuseană şi centrală – secolele XVI-XVII, apoi Europa răsăriteană – sec. XVII-XVIII, iar în unele ţări din Asia şi Africa (sec. XVIII-XIX). Luându-se în considerare că s-a manifestat în forma lui clasică în Europa apuseană şi centrală, feudalismul a avut limite cronologice între secolul V, în condiţiile destrămării Imperiului Roman de Apus, şi trecerea la capitalism (odată cu revoluţiile burgheze din Ţările de Jos şi din Anglia) adică secolele XVI-XVII. Pe plan mondial limitele au fost între secolele III-VII şi secolele XVI-XIX.

Geneza feudalismului

Elementele feudale au existat şi în societatea sclavagistă. În general s-a acceptat ideea că feudalismul a apărut pe două căi.

1.forma clasică, prin trecerea de la sclavagism la feudalism, caracteristică mai ales Imperiului roman de Răsărit.

2.trecere de la o organizare socială specifică comunei primitive la o organizare de tip feudal ca la triburile germane şi slave.

Desigur că în procesul de destrămare a rânduielilor sclavagiste în Imperiul Roman de Apus au existat şi unele elemente caracteristice organizării primitive, revigorate datorită contactului cu triburile germanice, iar în Imperiul Roman de Răsărit prin impactul produs de acţiunea triburilor slave.

Unul din elementele noi care au apărut a fost fenomenul colonatului apărut în Italia, mai întâi, răspândindu-se apoi datorită lipsei mâinii de lucru şi a scăderii numărului sclavilor. Provenienţa colonilor era diversă – sclavi, liberţi, oameni liberi. Constantin cel Mare a dat o lege în 332 prin care făcea din coloni “servus terrae” – sclavii pământului.

Un alt fenomen nou l-a constituit patronatul ca raport între un magnat, aristocrat şi omul care se angajează să lucreze. Cel care se angaja şi nu avea pământ primea un lot cu drept de folosinţă. Ţăranul cu pământ ceda lotul lui seniorului bucurându-se în schimb de protecţia acestuia. Primea acelaşi lot ca să-l lucreze având numai dreptul de folosinţă. Cu timpul ţăranul pierdea şi lotul şi libertatea şi devenea colon.

Trecerea de la sclavagism la feudalism a fost influenţată şi de factorul religios. Semnificativă în acest sens este contribuţia religiilor universale, budismul mai ales pentru India şi China, Creştinismul în Imperiul Roman de Apus şi de Răsărit şi a islamismului în lumea arabă. De exemplu, în secolele IV-V Imperiul Roman cunoştea o acută criză morală. Se simţea nevoia unei religii unitare. Cultul caesarilor a fost o încercare ce a eşuat. Creştinismul a fost la început un protest religios, în felul său, o mişcare a celor asupriţi.

Decăderea economică datorată atacurilor migratorilor, dispariţia oraşelor în apusul Europei au adâncit criza şi trecerea la economia naturală şi a dus în ultimă instanţă la dispariţia Imperiului Roman de Apus. Criza cunoscută de acest stat a fost generală, conducând la scăderea producţiei, la slăbirea legăturilor economice dintre oraş şi sat, la anihilarea activităţii sociale. Marea migraţie a triburilor germane în Europa de Apus în secolele V-VI şi a celor slave în Peninsula Balcanică în secolul VI-VII a fost însoţită de mari distrugeri materiale, de regres demografic, contribuind la ruralizarea economiei. De remarcat că acest proces a fost resimţit în Europa Centrală şi de Apus şi datorită dominaţiei arabe a bazinului mediteraneean.

În aceste condiţii bogăţia cea mai importantă o constituia pământul, în primul rând pământul cu oameni.

Izvor de subzistenţă şi mijloc de remunerare a muncii productive şi a slujbelor, pământul reprezenta baza raporturilor sociale. Propietatea funciară feudală a constituit baza relaţiilor de producţie stabilite între membrii clasei dominante (relaţiile vasalice) şi dintre feudali şi ţărani.

În primele secole ale Evului Mediu au luat fiinţă popoarele şi limbile actuale romanice, germanice şi slave, precum şi statele feudale timpurii. Printre acestea se numără şi formarea poporul român şi a limbii române, ca popor de origine romanică.

În Europa în sec. VIII-X în afară de Imperiul Bizantin s-au constiutuit şi alte mari state feudale timpurii ca Imperiul Carolingian, Imperiul Romano-german, statul Kievean. În Orientul Apropiat şi Nordul Africii s-a format, în urma cuceririlor arabe din secolele VII-VIII, Califatul arab.

Marea migraţie a triburilor germane în Europa apuseană şi Centrală şi urmările ei

În primele secole ale erei creştine, triburile germanice locuiau în regiunea cuprinsă între Rin, cursul superior şi mijlociu al Dunării şi Vistula, precum şi din sudul Scandinaviei până în nordul Mării Negre. Vechii germani au fost prezentaţi de către Caesar în lucrarea “De bello galicus” (cu care s-a aflat în conflict în ultimul secol Î.H.), apoi de către Tacit “Despre originea şi ţara germanilor” întocmită în anul 98 d.H..