Istoriografie

Capitolul I.

Introducere în studiul Istoriografiei

1. Ce este istoria? Obiectul istoriografiei

1.1. Ce este istoria?

Nicolaie Iorga, la lecţia de deschidere a cursului de Istorie Universală de la Universitatea din Bucureşti, la 1 noiembrie 1894 propunea următoarea definiţie pentru istorie: istoria este expunerea sistematică fără scopuri străine de dânsa a faptelor de orice natură dobândite metodic prin care s-a manifestat activitatea omenirii, indiferent de loc şi timp. Tot în opinia lui Nicolaie Iorga obiectivul istoricului era compus din trei componente :

- adevărul înainte de toate;

- onestitatea ştiinţifică;

- iubirea preciziei.

Elementele fundamentale ale unei opere istorice erau următoarele: materialul , critica , organizarea şi stiul. Primele două elemente impuneau lucrării adevăr şi soliditate, celelalte două determinau organizarea şi stilul, frumuseţea operei. În final, concluziona Iorga, idealul istoricului este redarea trecutului aşa cum a fost. Pentru istoricul Galbraith de la Cambridge, istoria era trecutul atâta cât poate fi el cunoscut; Henri Irenee Marrou : istoria este cunoaşterea trcutului uman. Henri Irenee Marrou sublinia că preferă termenul de cunoaştere şi nu cel de naraţiune, studiu sau cercetare, deoarece s-ar confunda finalitatea cu mijloacele, iar istoria se defineşte tocmai prin adevărul pe cere-l elaborează. Întrucât cunoaşterea este înţeleasă în sensul de cunoaştere validă/adevărată, istoria se opune astfel reprezentării false sau falsificate a trecutului, astfel ea se opune romanului istoric, mitului, tradiţiei populare şi diverselor legende pe care viitori cetăţeni le învaţă în şcoală. Aşadar, Henri Irenee Marrou când spune cunoaştere vorbeşte despre cunoaşterea ştiinţific elaborată a trecutului. Această definiţie a istoriei ca efort de cunoaştere a trecutului uman, pune în lumină realităţile istoriei în raport cu efortul de gândire al istoricului. Hegal în acest sens vorbeşte despre o disjuncţie între faptele obiective şi descrierea acestor fapte. Mulţi istorici cunoscuţi s-au străduit să exprime în formule diverse obiectivului istoricului de a se apropia cât mai mult de cunoaşterea exactă a faptelor. Leopold Fouranke, istoric german din veacul al XVIII –lea, spune că istoria este chemată să judece faptele bune şi cele rele, dar tot el recunoştea că un asemenea obiectiv nu este, totuşi, cel mai potrivit. Joules Michelle: istoricul trebuie să tindă spre o reînviere integrală a trecutului. Potrivit lui Richard Colimburd istoria trebuie înţeleasă ca o reactualizare a experienţei trecutului. De fapt, toate aceste formule sunt metafore ale istoriei pentru că un fragment de trecut devenit cunoscut nu poate fi reprodus, întocmai, cum era atunci când era prezent. Întorcându-ne, Henri Irenee Marrou trebuie spus că el pune în lumină câteva elemente privind contractul dintre istoric şi trecutul pe care îl abordează/îl studiază; 1. Istoricul sesizează obiectiv trecutul şi îl situează în perspectiva istorică generală a distanţei care îl separă de obiectul investigaţiei sale. Această capacitate de a sesiza realitatea şi îndepărtarea trecutului reprezintă simţul istoricului. 2. Distanţa care îl separă pe istoric de obiectivul intresului său, nu este un spaţiu gol, întrucât evenimentele cercetate au generat consecinţe care înseamnă, în mod evident, alte evenimente. Aceste evenimente rezultate nu pot fi ignorate, de aceea Henri Irenee Marrou, propunând regula epilogului ; 3. Trecutul în cauză, când era şi el prezent, era confuz şi multiform. Era, spune Henri Irenee Marrou, la vremea respectivă un câmp de forţe, cauze şi efecte care depăşea puterea de înţelegere a contemporanului. Istoricul Henri Irenee Marrou îşi propune tocmai să înţeleagă trecutul, adică să depăşească masa de fapte nesemnificative. Pentru aceasta istoricul are nevoie se mari eforturi meditative asupra obiectului său în tendinţa de al înţelege.

2. Obiectul Istoriografiei

În general se poate afirma că obiectul istoriografiei îl reprezintă cercetarea întregii producţii istoriografice de la începuturi şi până în zilele noastre.

Etimologia cuvântului istoriografie înseamnă scrierea istoriei . Istoriografia poate presupune mai multe accepţiuni: se poate vorbi de o istoriografie naţională care include, evident, toate scrierile istorice dintr-o anumită ţară; există apoi periodozări ale istoriografiei care determină apariţia unor termeni, cum ar fi: istoriografie medievală, istoriografie modernă, istoriografie contemporană. De asemenea poate exista şi o istoriografie strict legată de un eveniment sau fenomen. Ar fi o graşeală să reducem istoriografia doar la expunerea evoluţiei ştiinţei istorice, deoarece un asemenea procedeu ar limita nejustificat câmpul de investigaţie. Privind din această latură, obiectivul istoriografiei îl constituie toate preocupările efectuate de-a lungul timpului pentru a cunoaşte trecutul uman. De asemenea istoriografia trebuie să cerceteze evoluţia metodelor de investigaţie şi raporturile dintre principiile metodologice şi aplicarea lor în scrisul istoric.

Tot în atenţia istoriografiei se află şi dezbaterea curentelor apărute de-a lungul timpului, de redare cât mai exactă a trecutului; sintetizând, problematica istoriografiei constă în următoarele aspecte:

2.1. probleme metodologice ;

2.2. posibilităţile istoriei de a-şi afirma caracterul pragmatic şi de a se transforma în carte de învăţătură pentru contemporani – carta magistra;

2.3. modul cum a fost perceput istoricul în societate şi modul cum şi-a influenţat contemporanii;

2.4. legăturile istoricului cu mediul social, economic şi politic în care a creat;

2.5. investigarea scrisului istoric în spaţii culturale diferite.