Mircea cel Bătrân

Introducere

Între figurile cele mai de seamă din trecutul de luptă al poporului roman pentru păstrarea independenţei ţării, un loc de frunte i se cuvine lui Mircea cel Bătrân. Toate acţiunile sale, toate înfăptuirile pe plan intern şi extern din lunga lui domnie, Mircea le-a subordonat aceleaşi idei centrale: independenţa ţării. Prin măsurile sale cu caracter politic şi militar, Mircea cel Bătrân s-a dovedit un remarcabil om politic. Prin felul cum a ştiut să-şi conducă oştenii la victorie în mai multe rânduri, dar mai ales la Rovine, prin noutatea tacticii şi strategiei aplicate în luptele contra turcilor, Mircea a dovedit şi vitejie neînfricată şi capacitate militară deosebită. În politica externă, el s-a arătat a fi un diplomat remarcabil, stimat de contemporani.

În aprecierea personalităţii lui Mircea cel Bătrân, trebuie ţinut seama de faptul că, în cadrul istoric obiectiv al epocii, el nu putea fi decât un domn feudal, într-o rânduire pe care o sprijinea şi care se baza pe exploatarea ţărănimii dependente de către stăpânii feudali.

Ţara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Mircea cel Bătrân aparţine tradiţiei vii a neamului nostru: evocat de poeţi, de Grigire Alexandrescu, Bolintineanu şi Mihai Eminescu, acesta din urmă în cea mai minunată pagină epică pe care o are literatura noastră; el este un domnitor medieval creator de datină, de exemplu şi de îmbărbătare.

Venirea la tronul Ţării Româneşti a lui Mircea cel Bătrân (1386) coincide cu derularea unor evenimente istorice importante pentru întregsud-estul european. Bizanţul devenise o umbră a impunătorului imperiu de altădată, fiind redus la o fâşie de pământ în jurul capitalei câteva teritorii izolate în regiunile Thessalonic si Morea. Câteva sătuleţe conduse de principi "latini" au luat fiinţă pe fostul teritoriu european al acestuia, iar Veneţia şi Genova îşi asiguraseră hegemonia în zonă. Pe de altă parte, ţaratele sârb şi bulgar se transformaseră într-un mozaic de stătuleţe, o pradă uşoară pentru Imperiul otoman care a pătruns pentru prima dată în Europa la 2 martie 1354, derulând apoi seria de cuceriri neîntrerupte în Balcani. Chiar în anul urcării lui Mircea pe tron, otomanii reuşiseră să cucerească cetatea sârbă Niş, iar Ivanco, despotul Dobrogei, acceptă o înţelegere cu aceştia. În anul următor, turcii sunt infranti de sârbi la Plocnik, ceea ce nu i-a făcut însă să renunţe la planurile lor ofensive în Balcani. Cu acest prilej, Ivanco, care a refuzat să acorde sprijin turcilor în luptă, a dispărut de pe scena istoriei, în anul 1388 Dobrogea cu cetatea Silistra (Dârstor) intrând în stăpânirea lui Mircea.

Profitand de situatia politică din Ungaria, extrem de agitată datorită înverşunatelor dispute pentru putere între grupările nobiliare, Mircea a reluat în stăpânire Făgăraşul, Amlaşul şi Ţara Severinului. În 1390-1391, bizuindu-se pe comunitatea de interese cu statul moldovean, domnul muntean a putut rezolva probleme legate de stăpânirea ,,parţilor tatareşti”,din nordul gurilor Dunării (de la Prut şi până la vărsarea Nistrului), lui Mircea revenindu-i o faşie de pământ de-a lungul fluviului, cu cetatea Chilia.

Evenimentele din Balcani nu l-au lăsat indiferent pe domnul muntean, apropierea otomanilor de hoarele ţarii fiind tot mai ameninţătoare. Acesteia i se adăuga regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg care era fără îndoială nemulţumit de faptul că domnul muntean se înstăpânise asupra domeniilor transilvănene care fuseseră smulse anterior tatălui său Radu I. În aceste condiţii, Mircea a căutat sprijinul domnului moldovean Petru Muşat, prin intermediul căruia a reuşit să încheie un tratat de alianţă la Lublin (1390) cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, aflat în rivalitate cu regele Ungariei. În virtutea prevederilor tratatului, cei doi îşi garantau sprijinul reciproc în eventualitatea unei acţiuni agresive din partea regelui maghiar.

Între timp, situaţia din Balcani se agravase. Înfrângerea de la Plocnik l-a determinat pe cnezul Lazăr să alcătuiască o coaliţie antiotomană împreună cu Vuk Brancovic din sudul Serbiei şi cu Tvrtko, regele Bosniei, care însă a fost înfrântă de urmaşul sultanului Murad I, Baiazid I Îldîrim, la Kossovopolje (,,Câmpia Mierlei”), in 15 iunie 1389. Avansul otoman continuă, în 1399 întreaga Bulgarie fiind cucerită, ceea ce a determinat şi o reconsiderare a poziţiei regelui maghiar faţa de domnul Ţării Româneşti.

Turcii au ajuns pe linia Dunării, între Nicopole şi Silistra, precum şi în Dobrogea, înstăpânindu-se asupra unor posesiuni ale lui Mircea, între care şi Silistra. În primăvara anului 1394, domnul muntean a trimis o oaste împotriva turcilor în Balcani, profitând de faptul că Baiazid se afla în conflict cu unii emiri din Asia Mică. Evident, ambiţiosul sultan nu a rămas fără reacţie, organizand o campanie de amploare cu gândul de a-l pedepsi pe Mircea. Ceea ce a urmat a fost celebra confruntare de la Rovine, undeva pe malurile Argeşului. Conform unor surse istorice, bătălia a avut loc la 10 octombrie 1394, însă un document o plasează în mai 1395, fiind posibil ca ea să se fi desfăşurat in două etape.

Confruntarea s-a finalizat cu victoria lui Mircea, sultanul fiind nevoit să se retragă în grabă. Însă situaţia externă a suferit modificări ce nu s-au dovedit de bun augur pentru învingătorul de la Rovine.