Uniunea Sovietică

III. Actorii razboiului rece. Uniunea Sovietica

La începutul secolului XXI, regimurile de tip comunist par a fi invalidate de experienta umana. Dar la mijlocul veacului trecut, victoria împotriva Germaniei reprezenta pentru multi occidentali triumful statului sovietic. Implicit a ideii comuniste. Situarea în tabara aliatilor occidentali (a Statelor Unite si Marii Britanii, vechi sisteme parlamentare) a permis Uniunii Sovietice sa-si învesmânteze expansiunea teritoriala în hainele democratiei.

Implicarea Moscovei în relatiile internationale de dupa 1945 nu a avut la baza considerente privind democratizarea lumii. În analiza perioadei postbelice de catre grupul decizional sovietic prioritara a fost experienta trecutului, în care statul sovietic a fost izolat din cauza revolutiei bolsevice (1917). Pin urmare, studiul impactului a doua mari puteri antagonice a fost determinant pentru implicarea Uniunii Sovietice în lumea post-conflict. Opozitia dintre capitalism si socialism, între democratie liberala si populara a dat continut adversitatii. Aceasta perceptie, întarita de victoria precara în razboiul mondial (distrugerile materiale suferite de teritoriul sovietic, deportarea unor întregi popoare – tatarii din Crimeea, cecenii etc. – acuzate de a fi colaborat cu germanii invadatori), impunea mobilizarea continua a societatii împotriva dusmanului. Frica de forta, de valorile liberale, de bunurile societatii de consum americane (Coca-Cola, ciocolata, chewing-gum etc.), care faceau de nedorit prezenta sovietica, au determinat strategia de politica externa a sovieticilor. Distingem 3 directii principale, corespunzând la 3 modele de actiune:

a) în zonele de expansiune directa americana (cum ar fi Europa de vest), actiunea sovietica trebuia sa conduca la mobilizarea tuturor fortelor care se opuneau capitalismului si modului de viata american. Întarirea fortelor comuniste locale si sprijinirea tacita a intelectualilor si personalitatilor de stânga în actiunile lor pacifiste, progresiste, umaniste (mai târziu, acele „fronturi ale pacii”, manifestatiile împotriva prezentei de baze americane pe teritoriul lor etc.) dadea substanta acestui prim model.

b) în sfera de influenta sovietica din Europa centrala si de est, Uniunea Sovietica a impus, prin intermediul Armatei Rosii si a comunistilor locali, o atitudine garantat „prietenoasa”/subordonata fata de Moscova.

c) În spatiul secundar de interferenta a politicilor sovietice si anglo-americane (Persia etc.), conducerea sovietica a dus o politica defensiva, de asigurare a propriilor interese; dar fara a provoca inutil S.U.A.

Sovieticii au dezvoltat, prin urmare, multiple variante de manifestare, în functie de tara. Nu au avut o viziune generala asupra ordinii internationale de dupa razboi. Existau, desigur, optiuni esentiale în legatura cu propria securitate. Modul în care urmau sa se structureze sistemul global de relatii ramânea sa fie negociat. Aceasta politica stratificata a Kremlinului a fost dificil de înteles de catre administratia americana. Analistii de la Washington au fundamentat planurile de viitor plecând de la comportamentul Uniunii Sovietice în Europa de est, care dadea impresia unei mari hotarâri. Ideea unui stat angajat în lupta pentru hegemonie mondiala a fost dominanta. Imaginea determinarii dictatorului Stalin a contribuit la perceptia americana si a grabit declansarea razboiului rece.