Fonetică

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Argument pentru o fonetică integrată

Fonetica se constituie ca ştiinţă de sine stătătoare la începutul secolului al XX-lea, datorându-şi apariţia curentelor structuraliste. Precursorii foneticii aparţin secolului anterior, dar putem vorbi despre preocupări pentru studiul sunetelor mult mai devreme decât secolul al XIX-lea. Întoarcerea în timp se poate face până la antichitatea greacă sau la vechii indieni, ultimii anticipând chiar termenul de fonem, obiect de studiu al fonologiei moderne.

Numeroase teorii ale limbajului, în încercarea de clarificare a raporturilor numelui cu obiectul, deşi nu explicit, se raportează şi la sunete, mai ales atunci când se pune problema caracterului arbitrar sau motivat al semnului lingvistic. Cel care va integra semnificantul în structura semnului şi-i va determina funcţiile va fi Saussure , care va folosi, în bună măsură, ideile înaintaşilor săi, dar pe care le va încadra într-un sistem articulat şi progresist . Mai târziu, A. Meillet , J. Vendryes , M. Cohen , aparţinând şcolii sociologice franceze şi continuatori ai lui Saussure, au dezvoltat, printre altele, problematica schimbărilor lingvistice, comentând acţiunea legilor fonetice în evoluţia limbilor. Cea mai importantă contribuţie în dezvoltarea ştiinţei sunetelor o are însă Şcoala lingvistică de la Praga, cunoscută şi sub numele de Şcoala fonologică de la Praga. Cel care este recunoscut pentru a fi elaborat teoria fonologică în cadrul Şcolii de la Praga este Nikolaj Sergheevici Trubetzkoy .

Trubetzkoy aplică ideile saussuriene la domeniul sunetelor, unde determină distincţii între sunetele din vorbire şi sunetele din limbă, adică fonemele. Pentru aceasta Trubetzkoy foloseşte metoda substituţiei (fată, pată, vată). Introduce termenul de trăsătură pertinentă şi trăsătură non-pertinentă, atunci când diferenţiază sau nu două unităţi fonetice, în speţă, două unităţi lingvistice. Introduce, de asemenea, clasele de opoziţii (bilaterale-proporţionale; ex. t-d, în română, şi multilaterale). Un sistem fonologic este cu atât mai simplu cu cât posedă mai multe opoziţii proporţionale şi multilaterale. Opoziţiile propuse de Trubetzkoy sunt privative (ex. opoziţia dintre t-d: t este surdă în raport cu d), graduale (e şi é în franceză) sau echipolente când doi termeni au valoare egală. Trubetzkoy a grupat particularităţile fonetice în trei clase: vocalice, consonantice şi prozodice. A definit noţiunile de neutralizare, sincretism şi arhifonem. ”El a fost primul care a cercetat pe baza noţiunii de opoziţie, în general, şi pe baza opoziţiei binare, în special, relaţiile care există între invariantele fonetice, după ce el a deosebit prin criterii funcţionale fonemul, ca sunet al limbii, de realizările lui (sunete). Trubetzkoy a făcut prima tentativă de a crea o sistematică în fonologie şi de a clasa distincţiile pertinente utilizate de limbajul uman”. Pe de altă parte, Trubetzkoy separă fonetica de fonologie, prima fiind considerată o ştiinţă naturală, cea de-a doua o disciplină lingvistică, teorie criticată pe bună dreptate. Cf. C. Frâncu, op. cit. p. 65- 66.

Trubetzkoy va fi urmat de Roman Jakobson şi de André Martinet . Sub aceeaşi influenţă saussuriană se va afla şi Şcoala lingvistică de la Copenhaga sau Şcoala “glosematică”, al cărei reprezentant de marcă este Louis Hjelmslev.

Reformulând definiţia saussuriană a semnului lingvistic, format din semnificant şi semnificat, Louis Hjelmslev vorbeşte de două planuri: al conţinutului şi al expresiei, care menţin ansamblul funcţiei semnului (v. şi Frâncu, 1977, 84) . Mai departe, Hjelmslev distinge pentru fiecare plan o formă şi o substanţă . Substanţa expresiei este materialul fonetic şi este studiat, după Hjelmslev, de fonetică, disciplină extralingvistică, care ţine de fizică sau de fiziologie, iar fonologia studiază forma expresiei, văzută ca sistem fonologic al unei limbi. Concepţia glosematică a fost criticată însă tocmai pentru despărţirea formei de substanţă şi pentru neluarea în seamă a substanţei.

Din lingvistica americană reţinem numele lui Eduard Sapir, reprezentant al direcţiei mentaliste, care, deşi accidental, foloseşte înaintea structuraliştilor praghezi termenul de sunet fundamental în opoziţie cu variantele individuale. Ulterior, el va folosi expres termenul de fonem într-un articol publicat . Un alt reprezentant este Leonard Bloomfield şi mai târziu, Noam Chomski .

Autor al unui curs de Introducere în lingvistică (1951) şi a numeroase lucrări în domeniul lingvisticii diacronice şi sincronice, profesorul Eugen Coşeriu reprezintă cel mai elocvent spiritul acestui început de mileniu, în care rigoarea se împleteşte cu flexibilitatea şi cu respectul faţă de cercetările înaintaşilor. Pentru ştiinţa sunetelor articulate, dintre lucrările sale interesează nu numai cele de lingvistică generală, ci şi cele privind teoriile limbajului sau semantica . Aducând în prim plan limba funcţională şi actul lingvistic ca loc de realizare efectivă a vorbirii, Eugen Coşeriu oferă punctul de plecare pentru ideea studierii integrate a foneticii. În primul rând, prin integrare în lingvistică, prin utilizarea întregului fundament ştiinţific pe care aceasta i-l pune la dispoziţie, iar în al doilea rând, ca ştiinţă relaţionată, în grade diferite, cu toate celelalte discipline lingvistice, cu disciplinele de graniţă, dar şi cu disciplinele extralingvistice. Fonetica structurală rămâne în continuare disciplina tradiţională şi funcţională la care se va raporta şi pe care o va exploata constant fonetica integrată. Ultima însă va ieşi din rigiditatea schemei, va trece accentul de pe paradigmatic pe sintagmatic şi va atrage atenţia asupra rolului pe care îl îndeplineşte semnificantul în realizarea semnificaţiei, în procesul de comunicare.

2. Comunicarea

Semnele şi semnalele folosite de pre-hominizi şi probabil de hominizii de dinainte de oamenii CroMagnon au permis înţelegerea imediată la un anumit nivel, insuficient însă, în ciuda evoluţiei, pentru a transmite seturi mai lungi de informaţii. Ei au evoluat material, confecţionându-şi unelte tot mai eficiente, folosind focul, organizându-se, dar pâna la apariţia limbajului, nu putea fi vorba de evoluţie culturală. Pe de altă parte, limbajul articulat nu era folosit din simplul motiv că, aşa cum s-a constatat, primii oameni nu aveau capacitatea de a articula sunetele. Abia atunci când au putut să vorbească au reuşit să transmită generaţiilor următoare nu numai secretele confecţionării uneltelor şi obţinerii hranei, ci şi informaţii privind viaţa, obiceiurile, legendele, miturile create în sânul comunităţii. Din acest moment se poate vorbi de o evoluţie cu adevărat rapidă a societăţii umane. Şi aceasta deoarece fusese depăşit pragul limitelor de comunicare şi totodată al limitării abilităţilor de a gândi şi a inova.

O dată cu apariţia limbajului, societatea comunicaţională a evoluat într-un ritm uimitor, principiul pe care s-a bazat această dezvoltare fiind unul de acumulare, completat de altul şi anume acela că „natura proceselor de comunicare din cadrul unei societăţi este legată în mod semnificativ de fiecare aspect al vieţii zilnice a oamenilor care fac parte din ea” (De Fleur, Ball-Rokeach 1999: 27), principii considerate de cei doi autori ca aparţinând unei teorii a tranziţiilor.

Treceri rapide s-au produs apoi de la epoca vorbirii şi a limbajului, la epoca scrisului, la epoca tiparului, ca să se ajungă la epoca mijloacelor comunicării de masă, din care, în ultimul timp se desprinde tot mai pregnantă comunicarea computerizată, deocamdată ca formă a comunicării de masă (De Fleur, Ball-Rokeach 1999).