Istoria Limbii Române

I. Obiectul Istoriei limbii române

Istoria limbii române sau Gramatica istorică, cum era numită altădată această disciplină

filologiecă universitară, este unul din compartimentele principale ale istoriei limbii literare şi are ca

obiect de cercetare procesul constituirii şi evoluţia sistemului limbii, a normelor lingvistice ca formă

a progresului general al limbii naţionale.

Altfel spus, Istoria limbii române studiază felul în care o variantă a limbi, atestată în scris

sau în mod verbal, trecînd ptrin difetrite ipostaze şi fiind supusă legităţilor fonetice de evoluţie, s-a

impus, s-a dezvoltat şi s-a consolidat ca normă unică în diferite epoci istorice, devenind expresia

unitară şi superioară a limbii naţionale.

Studierea limbii din punct de vedere istoric este legată de alte discipline umanitare, cu care

tangentează. Ea este, în primul rînd, o disciplină lingvistică şi, în consecinţă, se bazează pe

principiile teoretice ale ştiinţei despre limbă. În al doilea rînd, ea ţine seama de istoria şi filozofia

neamului. Bunăoară, cei care au încercat să dovedească cum că dacii, care au dat naştere poporului

român, locuiau doar pînă la Dunăre şi în regiunea Carpaţilor, au primit o ripostă cruntă din partea

istoriei. În anul 1912, lîngă satul Ezerovo de lîngă oraşul bulgar Plovdiv, a fost găsit, într-un

mormînt, alături de osemintele răposatului, ale soţiei sale – un inel, care, din 19 variante posibile,

avea următorul conţinut, cel mai verosimil: „O Rolistene, eu, a ta tînără soţie, a ta aleasă, mor

alături de tine, iubitul meu pe veci”. Acest conţinut a fost pus de istoricieni în legătură cu cele

2

povestite de istoricul antic Herodot, care ne relatează despre obiceiurile întîlnite doar la daci. Şi

anume: dacii bogaţi aveau mai multe soţii şi, dacă se întîmplă să moară capul familiei, între soţiile

acestuia se isca o mare ceartă – care dintre ele a fost, pentru răposat, cea mai iubită? Şi cea asupra

căreia a căzut alegerea, fiind proslăvită de rude, era înjunghiată chiar pe mormînt şi înmormîntată

împreună cu soţul. Acest fapt istoric ne dovedeşte că strămoşii noştri şi-au extins teritoriile şi după

Dunăre.

Un alt moment la elucidarea căruia vin argumentele istorice. Unii cercetători au încercat să

dovedească că limba română s-a format doar pe baza latinei vorbite de către colonizatorii romani şi

că elementul autohton a fost nul, deoarece, cică, romanii i-au nimicit pe toţi bărbaţii daci. Întradevăr,

unele cronici ale timpului scriau: „Dacia, duiterno bello Decibali, viris fuerat exhausta” 1.

Desigur, brutalitatea conflictelor dintre daci şi romani, setea de libertate a autohtonilor,

sentimentul că o moarte onorabilă e mai preferabilă decît robia şi înjosirea i-au făcut pe mulţi viteji

să-şi găsească sfîrşitul pe cîmpul de bătaie sau să-şi pună capăt zilelor, urmînd exemplul

neînfricatului lor rege Decebal. Cu toate acestea, cea mai mare parte a populaţiei dacice a

supravieţuit dezastrului, supunîndu-se cuceritorilor şi acceptînd noua realitate. În afară de aceasta,

documentele istorice ne informează că pe teritoriile ocupate de romani se formau unităţi militare

alcătuite din autohtoni daci. Numai provincia carpatică număra cel puţin 12 auxilia (unităţi militare

auxiliare), ocupînd locul al doilea (după Syria), ceea ce demonstrează că în Dacia exista un mare

potenţial uman autohton, acest fapt infirmînd ideea exterminării dacilor de către romani.

De aici mai tragem concluzia că la baza formării limbii române a stat nu exclusiv limba

vorbită de coloniştii romani, ci că limba română mai poartă coloritul dacic şi filosofia strămoşilor

noştri.

Adepţii existenţei a două limbi în arealul daco-romanic (română şi moldovenească) încearcă

să ne convingă că Imperiul Roman şi-a extins graniţele doar între Dunăre şi Prut, iar partea

basarabeană nu s-a aflat sub influenţa Romei, şi deci limba „moldovenească” s-a format dintr-un

amestec al limbilor popoarelor barbare. Cercetările arheologice însă vădesc despre existenţa în

secolele II-IV d. Hr. a circa două mii de urme ale aşezărilor omeneşti. Chiar şi în cele mai mici şi

mai îndepărtate din acestea au fost găsite vase, monede, alte lucruri din lut şi aramă confecţionate în

stil roman. Pe teritoriul Republicii Moldova numai, au fost găsite peste o mie de monede romane,

fapt care ne vorbeşte despre o adîncă influenţă a romanilor asupra spaţiului nistreano-carpantin.