Lingvistică istorică până în secolul al XIX-lea

Antichitate, Evul Mediu, Renaştere

Timp îndelungat, studiul limbajului a fost determinat de preocupări nelingvistice. Astfel, iniţial motivaţiile au fost religioase. Pentru greci şi romani, interesul pentru limbaj intra în sfera filosofiei şi a retoricii, deşi apar gramatici. În Evul Mediu, interesul era în bună măsură teologic. În sec. 16-17 apar un mare număr de gramatici ce serveau prozelitismului.

Antichitate

Grecii

-fundamentele lingvisticii istorice s-au pus în Grecia clasică, prin studiile filozofice care au încorporat speculaţiile în jurul originilor limbajului;

-etimologia (în sensul de „semnificaţie adevărată a cuvîntului”): dezbatere asupra numelor date lucrurilor ca urmare a proprietăţilor naturale ale lucrurilor sau ca urmare a unei convenţii (Krátylos, Platon vs. De Interpretatione, Aristotel);

-observaţii legate de analogie şi anomalie, ca şi de părţile de vorbire

Romanii

-preiau preocupările şi cunoştinţele grecilor privind limbajul şi limbile, aplicîndu-le la studiul latinei;

-ca şi grecii, sînt conştienţi de schimbarea cuvintelor, deopotrivă în privinţa formei şi a conţinutului;

-nu se fac progrese în etimologie

Primele reflecţii despre limbaj în gîndirea occidentală se mişcă în jurul a două întrebări fundamentale, de interes şi astăzi în lingvistica istorică şi care încă nu şi-au găsit răspunsul:

1) care este originea limbajului;

2) de ce există atîtea limbi şi nu doar una?

Explicaţiile timpurii sînt de ordin teologic, oferite de Biblie (în cartea Genezei):

-pentru 1): Dumnezeu a dat nume principalelor elemente create, ziua, noaptea, cerul, pămîntul, mările; îndemnat de Dumnezeu, Adam dă apoi nume animalelor şi păsărilor; nu se vorbeşte despre apariţia celorlalte nume, nici de cea a verbelor sau a părţilor de vorbire;

-pentru 2): oamenii vorbeau la început o singură limbă, însă l-au mîniat pe Dumnezeu prin construirea turnului Babel care se dorea să ajungă pînă la cer; pentru a-i împiedica şi pentru a-i pedepsi, Dumnezeu le-a încurcat limbile; nemaiputînd să comunice între ei, oamenii s-au împrăştiat.

Gînditorii creştini atribuie celor două întrebări despre limbaj o importanţă majoră; unii consideră că limbajul de dinainte de Babel, dat sau stimulat de Dumnezeu, implica o relaţie directă între cuvînt şi obiectul desemnat de acesta; căutarea acelei stări de lucruri ţinea de etimologie, înţeleasă drept „studiu al adevăratei semnificaţii”, problemă cercetată deja de Platon şi de predecesorii săi.

Notă. Acest studiu al etimologiei îşi avea rădăcinile la grecii antici, în special în dialogul Krátylos al lui Platon (cca. 427-347 î.H.), în care se dezbate dilema numelor date lucrurilor, în mod natural sau convenţional, şi se dă cîştig de cauză tezei motivării numelor, care se va impune în opera gînditorilor creştini. Evul Mediu este dominat de astfel de tentative etimologice, lipsite de fundament ştiinţific.

Etimologia, în accepţia amintită, avea să traverseze, ca preocupare dominantă, Evul Mediu.

În căutarea originii sau a esenţei limbajului, pînă în sec. al 16-lea şi chiar mai tîrziu, se consideră că ebraica este „limba comună” a Genezei, cu puţine excepţii, precum Goropius Becanus, care indică în schimb olandeza. Abia o dată cu sporirea infomaţiilor despre limbile lumii, adunate în bună parte de misionarii iezuiţi, se abandonează ipoteza ebraicei ca limbă originară, din care derivă toate celelalte.

În Orient, în India antică, perspectiva istorică asupra limbajului şi a limbilor a fost mai degrabă limitată, din cauza dezinteresului filozofiei hinduse pentru istorie. Studiul limbajului este stimulat iniţial de raţiuni religioase, şi anume, conservarea exactă a textului imnurilor sacre, Vedele, pentru ca acestea să îşi păstreze efectul. Schimbările pe care le suferă sanscrita impun cercetarea şi descrierea sa minuţioasă, de unde apariţia de gramatici, tratate şi dicţionare. Gramatica lui Pānini (cca. 400 î.H.) este cea mai completă descriere a unei limbi pînă în acel moment.

-Studii gramaticale sau dicţionare sînt elaborate şi de asirieni şi de babilonieni, începînd cu mileniul III î.H., de exemplu, pentru limba sumeriană.

-Preocupări legate de originea limbajului sînt semnalate şi la egipteni

Concluzii:

-Toate aceste lucrări din Orient ramîn însă necunoscute europenilor şi deci fără impact asupra dezvoltării lingvisticii istorice occidentale.

-Primele preocupări privind limbajul au ca rezultat descrieri ale diverselor limbi.

Evul Mediu

-un demers comparativ timpuriu: Ottar din Heligoland (sec. 9): descoperă legătura între Sami (laponă) şi limbile „Bjarmas” (careliană, permică)

-se continuă studiul gramaticii limbilor greacă şi latină, preponderent din perspectivă pedagogică