Literatura română în epoca interbelică

INTRODUCERE

EPOCA INTERBELICA

MODERNISMUL

În sens larg, modernismul exprima o atitudine estetica noua, opusa celei anterioare, o ruptura în traditie. În prima jumatate a secolului al XX-lea, Eugen Lovinescu a fost teoreticianul acestei noi directii literare, considerate ca o diferentiere fata de scrisul românesc de pâna la începutul primului razboi mondial, ca un efort firesc si organic de sincronizare cu spiritul timpului si de adaptare a curentelor noi manifestare în arta.

În afara cenaclului si revistei literare Sburatorul, initiate de criticul Eugen Lovinescu, modernismul, în formele lui radicale, a fost promovat si ca avangardism, dadaism, structuralism, constructivism, ilustrat în creatia unor tineri poeti si prozatori, grupati în jurul unor reviste, precum: Contimporanul, 75 H.P., Punct, Unu s.a.

În simultaneitate cu aceste doua directii lirice, în jurul revistei Gândirea s-a manifestat o miscare literara, cunoscuta sub denumirea de traditionalism ortodox, al carui mentor a fost Nichifor Crainic, poet si teolog, care a promovat valorile autohtone stravechi, miturile, credintele, obiceiurile dacice si medievale.

Eugen Lovinescu a sincronismului se fundamenta pe teza conform careia cultura si civilizatia se dezvolta prin împrumut si imitatie, dupa un model mai evoluat. Spiritul comun al veacului, saeculum, determina aceeasi configuratie a culturilor. Vechea teorie a formelor fara fond, incriminata de Titu Maiorescu, se dovedise în cultura româna de dupa 1848, singura cale de dezvoltare culturala, importul de modele straine fiind în concordanta cu fondul spiritual stravechi.

Formele creasera în cele din urma fonduri culturale originale, care se dovedisera tot atât de valoroase ca cele imitate initial. Avusese loc un proces de transformare a simularii în simulare, influentele dovedindu-si caracterul productiv în cultura româna. De la marele critic al Junimii, Eugen Lovinescu preluase doar teza autonomiei esteticului, ca o valoare realizata prin limba si fond sufletesc, inclus intr-un material etnic.

În poezia româna din secolul al XX-lea, modernismul a cunoscut mai multe înfatisari, dintre care: avangardismul cu diversitatea lui de directii teoretice, gândirismul în variantele lui expresioniste si existentialiste, neomodernismul si postmodernismul. În acest evantai de înfatisari moderne ale liricii române interbelice, cei mai importanti poeti s-au detasat din grupurile si redactiile care le consacrasera valoarea faurindu-si un destin individual, exemplar pentru anumite estetici literare, dar inconfundabil prin identitate si unitate tematica si de expresie. Creatia lor poetica are meritul de a se fi situat deasupra ideologiei estetice pe care au ilustrat-o la un moment dat, configurandu-se ca un univers distinct apartinând unui eu liric personal. Astfel, Ion Barbu se detaseaza prin inovatie conceptuala si de expresie artistica din grupul autorilor aflati în jurul revistei moderniste Sburatorul sau al celei avangardiste Contimporanul, devenind primul matematician poet, care a creat poezie parnasiana, baladesca si ermetica. Lucian Blaga este poetul filozof, adept al teoriei esentialiste si al esteticii expresioniste, care dupa ce a împartasit directia traditionalista promovata de Nichifor Crainic, a sfarsit prin a crea o poezie neoclasica. Tudor Arghezi, de formatie teolog, a fost în adolescenta si tinerete atras de experimentele moderniste ale lui Alexandru Macedonski, de traditionalismul ortodox de la Gândirea, pentru ca la final de viata creatoare sa îmbratiseze estetica neoclasica.