Suport curs istoria limbii

1. Caracteristici generale ale românei literare

Am văzut în capitolul anterior că limba literară este o realitate istorică, o varietate lingvistică sau o formă a limbii naţionale cu funcţii comunicative şi social culturale bine determinate. Ca instrument al comunicării scrise “înalte”, româna literară poate fi privită deopotrivă ca un proces continuu, ca o activitate neîntreruptă, dar şi ca un rezultat, ca un sistem de norme relativ stabil în fiecare moment al istoriei sale, care poate fi abordat şi descris ca atare. Altfel spus, în orice perioadă din istoria culturii româneşti, limba română literară a constituit o structură lingvistică relativ stabilă, capabilă să îndeplinească funcţiile comunicative şi culturale specifice, dar şi o treaptă în dinamica evolutivă a etapelor posterioare şi a celor ulterioare. A aborda istoric româna literară înseamnă, într o procedare metodică şi sistematică ideală, a descrie pe rînd trăsăturile lingvistice proprii fiecărei etape, evidenţiind, deopotrivă, desfăşurarea în timp a fenomenelor şi faptelor de limbă, relaţiile între diferitele etape, în special între cele contigue, şi explicînd semnificaţiile schimbărilor lingvistice înregistrate. Avînd în vedere funcţiile de bază ale unei limbi literare, cea de comunicare a unor conţinuturi intelectuale şi cea de conservare a trediţei culturale comunitare, istoria limbii române literare este în acelaşi timp o componentă a istoriei limbii române în genere, pe de o parte, şi a istoriei culturii româneşti scrise, pe de altă parte. În consecinţă, o abordare ştiinţifică adecvată reclamă un instrumentar atît lingvistic, cît şi unul filologic în sens larg.

1.2. Existenţa a două variante istorice ale românei literare

Printre caracteristicile principale ale unei limbi literare, am amintit mai sus următoarele trăsături: caracterul scris, caracterul normat şi obligatoriu pentru toţi membrii comunităţii, caracterul cultivat şi opoziţia faţă de variantele populare ale limbii naţionale, gradul superior de diferenţiere stilistică. Examinînd româna literară în întreaga sa evoluţie în funcţie de aceste criterii, vom constata existenţa a două variante istorice distincte, caracterizate ca atare nu doar din punct de vedere funcţional cultural, ci şi structural: o variantă corespunzătoare perioadei vechi a culturii româneşti şi altă variantă istorică ce corespunde epocii moderne. Pentru fluenţa discursului ştiinţific le vom denumi româna literară veche şi româna literară modernă. Din punct de vedere cronologic, româna literară veche a fost întrebuinţată aproximativ între secolul al XVI lea (momentul istoric la care trimit cele mai vechi atestări de texte româneşti scrise) şi sfîrşitul secolului la XVIII lea, iar româna literară modernă începînd cu prima jumătate a secolului al XIX lea şi pînă astăzi. Între cele două epoci de evoluţie a românei literare a existat o fază de tranziţie pe care, din punct de vedere metodologic, o includem în faza modernă.

Adoptarea acestui punct de vedere ne este impusă de constatarea unor clare diferenţe între cele două varietăţi istorice ale românei literare. Respingem acele păreri conform cărora nu a existat o română literară veche, iar de o limbă literară propriu zisă nu se poate vorbi în cazul românei decît după a doua jumătate a secolului al XIX lea, cînd procesul de normare în sens modern se încheiase în linii mari. Asemenea opinii se fundamentează pe o sferă mult prea restrînsă a noţiunii de limbă literară, acordîndu se o pondere exagerată existenţei unei codificări încheiate, ceea ce, într adevăr, caracterizează doar fază modernă a românei literare. În realitate însă, factorii constituenţi ai unei limbi de cultură au acţionat deopotrivă şi în epoca veche, aşa încît existenţa românei literare vechi este mai presus de orice îndoială.

1.3. Diferenţe caracterologice între cele două variante istorice ale românei literare

Nu doar criteriul strict cronologic ne îndreptăţeşte să afirmăm existenţa celor două variante istorice ale românei literare, ci şi criteriul funcţional cultural şi cel descriptiv structural. Cu alte cuvinte, compararea ansamblului tradiţiei textuale proprii fiecărei din cele două variante, relevă deosebiri marcante atît în privinţa unor mecanisme cultural lingvistice cum ar fi gradul diferit de intervenţie conştientă a agenţilor culturali în cultivarea sau în normarea varietăţii scrise, dar şi a unor trăsături lingvistice intrinseci cum ar fi gradul diferit de unitate internă, raportul cu baza dialectală, gradul diferit de diferenţiere stilistică etc. Să examinăm mai îndeaproape deosebirile între cele două variante istorice ale românei literare, în funcţie de factorii amintiţi.

1.3.1. Gradul diferit de unitate. Existenţa dialectelor literare în epoca veche. Teoria lui Gh. Ivănescu

În epoca veche, româna literară a fost suportul şi deopotrivă produsul unei culturi scrise incipiente, relativ restrînsă ca arie de preocupări, participare efectivă a membrilor comunităţii şi ca orizont cultural. În consecinţă, în acestă epocă, nevoile expresive au fost relativ slab reprezentate, ceea ce a implicat o diferenţiere stilistic funcţională incompletă, limitele dintre varietăţile stilistice fiind slab conturate. Româna literară modernă s a fundamentat în schimb pe o bază cultural intelectuală mult mai amplă şi mai diversă, ceea ce a determinat în plan lingvistic o diversificare completă a stilurilor funcţionale şi a limbajelor profesionale. În epoca veche a culturii româneşti, agenţii culturali (mari prelaţi, călugări, oameni aparţinînd aristocraţiei) erau mai puţin preocupaţi de stabilirea sistematică a unui ansamblu de norme literare supradialectale — deşi o anumită tendinţă spre eliminarea elementului lingvistic prea particular regional este uneori sesizabilă — cît se arătau conştienţi de necesitatea ca idiomul pe care îl scriu să fie adus cît mai aproape de nivelul de expresivitate şi flexibilitate a limbilor de cultură pe care ei le cunoşteau şi, în unele cazuri, le şi întrebuinţau. În epoca modernă asistăm însă la o acţiune convergentă şi sistematică, însoţită deseori de dezbateri şi dispute publice de ordin teoretic, îndreptată spre normarea şi cultivarea limbii scrise la toate nivelurile ei structurale.

Diferenţa cea mai mare între româna literară veche şi româna literară modernă se manifestă însă în privinţa gradului diferit de unitate teritorială a limbii vechi şi, în corelaţie cu acest aspect, inexistenţa în această epocă a unui ansamblu de norme obligatoriu pentru toţi utilizatorii, oficializat de o instanţă oarecare, alta decît uzul şi tradiţia. În vreme ce în epoca modernă asistăm la constituirea unui unic sistem de norme ale limbii scrise, care defineşte o limbă literară naţională unică, avînd un caracter supradialectal, în epoca veche în spaţiul cultural românesc inexistenţa unei variante unice, recunoscute de toţi cărturarii, a lăsat spaţiu liber funcţionării mai multor variante, graiuri sau dialecte regionale care au îndeplinit, fiecare în parte, funcţiile unui idiom literar.