Suport Curs Baze de Date

Organizarea datelor în fişiere, deşi este destul de utilizată, are o serie de neajunsuri care limitează eficienţa şi eficacitatea aplicaţiilor utilizator. Dintre acestea amintim redundanţa ridicată a datelor, lipsa integrării datelor, dependenţa datelor faţă de programele de aplicaţii, costul ridicat de întreţinere etc.

Redundanţa ridicată a datelor. Fişiere de date independente conţin o mulţime de date care se repetă. Aceleaşi date (exemplu: nume furnizor, adresa furnizor, cont la banca, etc.) sunt înregistrate şi stocate în mai multe fişiere ceea ce reclamă programe distincte pentru actualizarea fiecărui fişier. În plus duplicarea datelor conduce la un consum mare de memorie şi incoerenţă la trecerea datelor stocate dintr-un fişier în altul.

Sintetic efectele imediate ale acestui neajuns sunt:

gestionarea complexă a datelor;

actualizarea greoaie a datelor;

monopolizarea inutilă a spaţiului de memorie.

Neintegrarea datelor. Dispersia datelor în diverse fişiere independente complică accesul utilizatorilor la informaţiile cerute ad-hoc, necesitând crearea de programe particulare pentru extragerea datelor solicitate. În lipsa acestor programe, pentru obţinerea informaţiilor dorite utilizatorul procedează la extragerea manuală.

Dependenţa datelor de programe. Organizarea fişierelor, adresarea fizică în memorie şi programele de aplicaţii folosite pentru accesarea fişierelor sunt interdependente. Astfel, schimbările legate de dispunerea pe suportul de memorie, structura datelor şi modificarea înregistrărilor unui fişier presupun modificări în toate programele în care este referit fişierul respectiv. Întreţinerea acestor programe este dificilă putând genera incoerenţe în fişierele de date. Incoerenţa şi lipsa de integritate sunt extrem de dificil de corectat deoarece nu există un “dicţionar” central pentru urmărirea definirii datelor.

Costul de întreţinere. Exploatarea fişierelor independente presupune un cost ridicat atât în ceea ce priveşte resursele informatice (hardware şi software) cât şi cele legate de personalul utilizat.

Toate aceste probleme care apar în sistemul ce prelucrează fişiere îşi găsesc rezolvarea prin folosirea bazelor de date şi a sistemelor de gestiune a bazelor de date. Datele stocate în baze de date sunt independente atât faţă de programele de aplicaţii care le folosesc, cât şi faţă de tipul de memorie utilizat.

Sintetizând cele de mai sus rezultă că principalele “beneficii” ale bazelor de date constau în :

integrarea în aceeaşi structură a tuturor datelor pertinente ale unui sistem;

gestionarea acestor date printr-un soft specializat (SGBD);

oferirea unei vederi parţiale asupra ansamblului de date, necesară fiecărui utilizator;

asigurarea partajării datelor între diferiţi utilizatori.

Baza de date reprezintă un ansamblu integrat de înregistrări sau de fişiere reunite şi structurate în mod logic. În felul acesta datele stocate anterior în fişiere independente /distincte sunt concentrate într-un fond comun de înregistrări cu posibilitatea utilizării lor în numeroase aplicaţii.

Conceptul de bază de date a apărut în 1964 în cadrul primului raport CODASYL prezentat la lucrările unei Conferinţe pe probleme de limbaje de gestiune a datelor “Development and Management of Computer – centered data-base”. La această conferinţă a fost lansată ideea organizării datelor prin intermediul unui fişier de descriere globală numit dicţionar de date care are menirea de a asigura independenţa programelor faţă de date şi a datelor faţă de programe .

Accesul utilizatorului la informaţiile despre structura unei anumite baze de date se realizează prin intermediul unui software de aplicaţii care oferă un ajutor apreciabil gestiunii datelor, în general, şi bazelor comune de date, în special, numit dicţionar de date.

Prin intermediul dicţionarului de date, după caz, sistemul stochează informaţii referitoare la:

relaţiile bazei de date (denumire, descriere etc.);

atributele relaţiei (denumire, domenii, tip, chei primare şi secundare);

utilizatorii care au drepturi de acces la o anumită relaţie;

optimizarea bazei de date (prin fişiere index, tehnica clustering etc.).

În principal, un dicţionar îndeplineşte următoarele funcţii:

definirea şi gestionarea datelor elementare ale întreprinderii (cod, denumire, atribute, reprezentare etc.);

definirea şi gestionarea ansamblurilor de date;

definirea şi gestionarea relaţiilor, de dependenţă sau ierarhice, dintre date;

descrierea utilizării datelor din trei puncte de vedere:

administrativ: care sunt posturile de lucru ce vor apela datele şi care va fi utilizarea acestor date?

logic: care sunt fişierele sau bazele de date în care intră elementele descrise ?;

organic: în care unităţi de prelucrare vor fi utilizate elementele descrise?

Legătura dintre aceste funcţii este prezentată în figura nr. 4.1.

Fig.4.1 Elementele dicţionarului de date

(Prelucrare după Lesca, H., Peaucelle, J. L., Elements d’informatique applique a la gestion, Edition Dalloz, Paris, 1988, p. 139)

Abordarea corectă a bazelor de date presupune şi tratarea următoarelor elemente: entitatea (articol, înregistrare logică), atributele (caracteristică, câmp) şi valoarea /realizare .

Prin entitate se înţelege un obiect concret sau abstract (operaţie economică, mijloc economic etc.) reprezentat prin proprietăţile sau însuşirile sale. Orice proprietate poate fi exprimată printr-o pereche atribut-valoare sau caracteristică-realizare. O entitate este identificată printr-un nume şi cuprinde, în general, mai multe valori sau realizări.

Atributul are rolul de a descrie însuşirile sau proprietăţile obiectului stabilind natura valorilor pe care acesta le poate lua.