Literatură bizantină

Prelegerea I

Trăsăturile literaturii bizantine

Chiar dacă se întinde pe durata a mai bine de un mileniu întreaga literatură bizantină se caracterizează prin câteva trăsături comune foarte pregnante. În primul rând, ea refuză în mod programatic folosirea limbii curente în favoarea dialectului atic utilizat de marii clasici ai secolelor V - IV a. C. Evident clasicismul limbajului variază sensibil în funcţie de autor şi de perioadă, dar pe ansamblu se poate constata o intensificare a tendinţei arhaizante pe măsura scurgerii timpului. În ciuda acestei tendinţe aproape generale din când în când ies la iveală şi opere scrise într-o limbă mai simplă şi, ca atare, destinate unui public mult mai larg. Este vorba de unele vieţi de sfinţi, de cronicile de la facerea lumii, de poemele ptohoprodromice ori de romanele inspirate de modele occidentale.

Ataşamentul faţă de tradiţia antică nu se manifestă însă doar la nivelul formei, ci şi la cel al conţinutului. Spre deosebire de confraţii lor occidentali, scriitorii bizantini nu au pierdut niciodată contactul cu marea literatură antică, ba chiar în destule cazuri au cunoscut-o în profunzime. Acest lucru a făcut ca în scrierile lor bizantinii să dialogheze continuu cu anticii şi cu ideile lor. Povara copleşitoare a acestei moşteniri i-a împiedicat însă deseori să atingă un grad ridicat de originalitate, dar şi să cadă prea jos. Din păcate, nu rareori ceea ce bizantinii imită de la antici sunt aspectele formale mai degrabă decât cele de esenţă. Asemenea alexandrinilor, literaţii bizantini acordă o atenţie sporită şlefuirii expresiei, fapt care înăbuşă de multe ori spontaneitatea creaţiei. De asemenea, ei manifestă o vădită preferinţă pentru piesele literare scurte şi strălucitoare, epigramele de toate felurile, descrieri de opere de artă sau de peisaje. O altă trăsătură comună între producţia literară elenistică şi cea bizantină o constituie prezenţa a nenumărate referinţe mitologice care împânzesc scrierile dintre cele mai diverse. În cazul textelor bizantine acestea se împletesc într-un mod care nouă ne poate părea bizar, dar care nu-i deranja deloc pe cititorii timpului cu referinţele creştine.

Literatura bizantină se află aşadar deopotrivă sub zodia antichităţii păgâne şi a creştinismului. Acest lucru face ca pe ansamblul producţiei literare bizantine partea leului să fie deţinută de către scrierile cu conţinut teologic. Ba chiar şi lucrările aflate cel mai departe de sfera divinului sunt pline de aluzii şi de trimiteri la realităţi creştine. În plus, trecerea moştenirii antice prin filtrul creştinismului determină o revalorizare şi o reînnoire radicală a acesteia. Acelaşi proces îl suferă şi zestrea creştină originară care capătă realmente viaţă doar graţie procedeelor retorice şi filosofice păgâne. Abuzul de retorică, socotit o adevărată plagă pentru întreaga producţie literară bizantină, afectează într-o măsură însemnată şi scrierile religioase.

Ar fi nedrept să-i contestăm literaturii bizantine originalitatea, aşa cum au făcut în trecut unii exegeţi. Pentru a ne convinge de contrariu este de ajuns să privim la poezia liturgică creată de melozi, la vieţile de sfinţi pline de culoare de dinaintea lui Simeon Metafrastul, la epopeea eroică a lui Dighenis Akritas ori la savuroasele poeme ale lui Ptohoprodoromos.

Periodizarea literaturii bizantine

În mod curent exegeţii delimitează patru perioade în evoluţia mai mult decât milenară a literaturii bizantine. Prima dintre acestea se întinde între întemeierea Constantinopolului (330 p. C.) şi moartea lui Heraclius (640 p. C.). Este epoca în care literatura de inspiraţie păgână continuă să convieţuiască cu scrierile creştine, pierzând însă tot mai clar teren pe măsura trecerii timpului. La fel se întâmplă şi cu latina, care, deşi se menţine ca limbă oficială până în vremea lui Heraclius, cunoaşte în Orient o utilizare tot mai restrânsă. În bună tradiţie alexandrină pe teritoriul imperiului răsăritean continuă să se menţină pe lângă nou întemeiatul Constantinopol mai multe centre culturale, toate extrem de active, Alexandria, Antiochia, Cezareea Capadociei şi a Palestinei, Gaza, Atena. Dintre marile reuşite ale perioadei trebuie citate scrierile părinţilor capadocieni şi ale lui Ioan Gură de Aur, istoriile lui Procopius din Cezareea şi poezia liturgică a lui Roman Melodul.

A doua perioadă a literaturii bizantine, supranumită şi epoca obscură, se plasează între moartea lui Heraclius (640 p. C.) şi restaurarea ortodoxiei (843p. C.). Statul bizantin îşi vede acum ameninţată însăşi propria existenţă de către invaziile arabe, în urma cărora pierde cele mai bogate teritorii. De asemenea, el are de făcut faţă uriaşei crize iconoclaste, care a zguduit din temelii pentru mai mult de un veac întreaga societate bizantină. Pe fondul acestor vicisitudini neîntrerupte nivelul de educaţie şi cultură scade îngrijorător, la fel ca şi producţia literară, care devine acum apanajul exclusiv al călugărilor. Din aceste două veacuri se cad totuşi menţionate sinteza teologică a Sf. Ioan Damaschinul şi noua specie lirică a canonului pe care i-o datorăm lui Andrei din Creta.

O dată cu restaurarea cultului icoanelor (843) şi cu accederea la putere a dinastiei Macedonene (867-1025) Bizanţul cunoaşte o înflorire fără precedent atât sub aspect politic şi economic, cât şi intelectual. Avântul cultural continuă însă cu vigoare până la 1204, cu toate că pe plan politic declinul imperiului se accelerează tot mai rapid. Textele marilor clasici antici sunt acum redescoperite, transcrise în minusculă şi amplu comentate. Activitatea erudită care se desfăşoară în această epocă este cu adevărat impresionantă. În acest sens se cuvin citate cel puţin Biblioteca patriarhului Photios, realizările împăratului Constantin Porfirogenetul şi ale cercului patronat de el, ca şi grandiosul lexicon Suda. De cel mai înalt nivel sunt şi lucrările istorice ale perioadei, dintre care nu putem să nu amintim Cronografia lui Psellos, Alexiada Annei Comena ori istoria lui Leon Diaconul. Figura cea mai strălucitoare a epocii rămâne Psellos, veritabil savant universal, care s-a ridicat la nivelul celor mai mari umanişti pe care avea să-i cunoască Renaşterea Occidentală. În plus, secolul Comnenilor cunoaşte apariţia unei savuroase şi colorate literaturi în limbă populară.

Cucerirea latină a Constantinopolului duce la pierderea monopolului cultural de către fosta capitală. Se ridică acum noi centre dinamice ca Salonicul, Mistra, capitala despotatului Moreei sau chiar Trapezuntul. Marasmul politic şi social cunoscut de Bizanţ sub Paleologi nu are însă din fericire efecte majore pe plan cultural. Activitatea filologică şi erudită continuă acum la cel mai înalt nivel graţie unor Maxim Planudes, Manuel Moschopulos, Tomas Magister, Demetrios Triclinios. Controversa isihastă şi problema unirii bisericilor redeşteaptă controversele teologice care amuţiseră o dată cu sfârşitul crizei iconoclaste. Alături de teologie şi filosofia, în special de inspiraţie platonică va cunoaşte acum datorită lui Gheorghios Ghemistos un avânt ce anunţă renaşterea italiană.

Proza creştină în veacul IV d. Hr.

Secolul IV reprezintă epoca de aur a literaturii creştine. O dată cu edictul din Mediolanum persecuţiile împotriva creştinilor încetează, iar aceştia se pot manifesta cu deplină liberate şi pe plan literar. După primele veacuri în care refuzul acceptării culturii păgâne constituia regula generală din rândul creştinilor se ridică acum personalităţi de prim rang trecute pe la şcoala celei mai solide culturi clasice care adoptă şi asimilează în interesul creştinismului moştenirea culturală a antichităţii păgâne. Acutele controverse ideologice care macină lumea creştină constituie tot atâţia stimuli pentru apariţia unei producţii creştine originale şi pline de viaţă.

Primul autor creştin pe care Bizanţul şi-l poate pe bună dreptate aroga este Eusebius din Cezareea (265-340). Acesta poate fi socotit drept un echivalent pe plan cultural şi ideologic al lui Constantin cel Mare. El a reuşit să adopte dogma creştină la noua realitate politică, transformând-o în ideologia oficială a imperiului roman. Acest lucru l-a realizat prin monumentalele sale scrieri apologetice Pregătirea evanghelică în 15 cărţi şi Demonstraţia evanghelică în 20 de cărţi. În cadrul acestora el urmăreşte reconcilierea între doctrina creştină şi gândirea păgână, punând în lumină asemănările dintre teoriile filosofilor greci, în special ale lui Platon şi cele ale înţelepţilor veterotestamentari, care le-ar fi fost anteriori. La rândul său, creştinismul ar reprezenta vectorul unificator între iudaismul bazat pe revelaţie şi gândirea greacă pusă în slujba raţiunii. Iisus însuşi este prezentat de Eusebiu ca venind să îi înveţe pe oameni să trăiască conform adevăratei filosofii.