Bazele Cercetării Operaționale

CAPITOLUL 1

NATURA CERCETĂRII OPERAŢIONALE

1.1. DEZVOLTAREA CERCETĂRII

OPERAŢIONALE

Cercetarea operaţională se aplică pe scară largă în multe domenii de

activitate ca: administraţie centrală sau locală, în activităţi industriale în diverse

organizaţii sociale, spitale, şcoli, sindicate, biblioteci) etc. Cu atât mai mult, în

activitatea de producţie agricolă, cercetarea operaţională îşi găseşte

aplicabilitatea datorită diversificării ramurilor de producţie, a influenţei

factorilor de producţie şi a factorilor naturali, precum şi a proceselor

permanente de optimizare a resurselor.

Metodele cercetării operaţionale se aplică cu succes în conservarea

resurselor de apă, în optimizarea tehnologiilor de producţie, precum şi în

planificarea regională şi locală a producţiei agricole.

Se pare că termenul de „cercetare operaţională“ a fost utilizat pentru

prima dată în anul 1939, dar la fel ca şi în alte ramuri ale ştiinţei, s-a constatat

că izvoarele cercetării operaţionale îşi au originea în decursul ştiinţei şi

societăţii. Chiar şi cele mai vechi discipline, cum ar fi ştiinţele naturale au

început să fie individualizate prin nume abia în secolul trecut, dar odată

denumirea fixată, ea a servit pentru a denumi lucrări mult mai vechi.

Deşi anumite elemente de cercetare operaţională se pot întâlni înainte

de prima revoluţie industrială, necesităţile impuse de această revoluţie au fost

cele care au condus la dezvoltarea cercetării operaţionale ca ştiinţă

independentă. Până la mijlocul secolului trecut, majoritatea unităţilor de

producţie foloseau foarte puţini oameni. Apariţia maşinilor-unelte a permit

înlocuirea omului cu maşina, ca sursă de energie iar dezvoltarea sistemelor

naţionale de transport şi comunicaţii au impulsionat evoluţia industriei

întreprinderilor, devenea din ce în ce mai greu ca întreg procesul de conducere

să fie asigurat de un singur om. De aceea proprietarul, iar mai târziu directorii

de profesie, au început să atribuie altora câte o parte din sarcinile sale. Au

5

început să apară serviciile de producţie, finanţe, personal, comercial, cercetare

şi proiectare. Dezvoltarea industrială ulterioară a impus o diferenţiere şi mai

accentuată. Astfel, serviciul producţie a fost divizat în aprovizionare,

întreţinere şi reparaţii, transport, control de calitate şi planing, (planificarea

lucrului pe maşini şi utilaje).

Pe măsura creşterii şi răspândirii populaţiei, au apărut noi pieţe de

desfacere şi s-au descoperit surse noi de materii prime. Ca rezultat, operaţiile

industriale s-au dispersat geografic. A devenit un lucru comun ca aceeaşi firmă

să dispună de mai multe întreprinderi şi de mai multe oficii comerciale, fiecare

dintre acestea având propriul lor conducător. Astfel, diviziunea teritorială şi

funcţională a managementului firmelor, pe care o cunoaştem astăzi, este o

consecinţă a dezvoltării economice generată de prima revoluţie industrială. Pe

măsura dezvoltării fiecărei noi activităţi de conducere, au apărut noi ştiinţe

aplicate, având rolul de a sprijini activitatea respectivă. Astfel, odată cu

utilizarea cunoştinţelor de statistică şi psihologie, s-a dezvoltat o altă ştiinţă,

organizarea producţiei.