Conducerea Afacerilor

1.1. Importanţa în societate a întreprinzătorului, a inovării

Evoluţia societăţii, derularea în timp a evenimentelor, practicile, realităţile vieţii au demonstrat că instituţiile, sistemele, politicile devin în cele din urmă depăşite, aşa cum se întâmplă cu produsele, serviciile, procesele. Depăşirea intervine fie atunci când sunt îndeplinite obiectivele, fie când acestea nu se îndeplinesc. Un mecanism însă poate să funcţioneze chiar dacă ipotezele după care a fost proiectat nu sunt valabile. Într-o astfel de situaţie, trebuie să recunoaştem cele spuse de poetul german Goethe, care deşi foarte conservator, a afirmat „Vernuft Wird Unsinn Wohltat, Plage” . Se impune revenirea la realitate a fiecărei generaţii, renunţarea la moştenirile trecutului, dând dreptate lui Thomas Jefferson (om politic, istoric şi filozof american) care a ajuns la concluzia „fiecare generaţie are nevoie de o nouă revoluţie”.

Prin urmare, teoriile, valorile şi toate lucrurile făcute de mâna şi mintea omului îmbătrânesc, devin rigide, desuete. Apare necesitatea inovaţiei, a spiritului întreprinzător, care promit să păstreze orice societate, economie, afacere. Inovaţia, spiritul întreprinzător nu sunt „cauză şi efect” ci ceva izolat, nu sunt planificate, ele apar pe o anumită ocazie, pe o anumită nevoie, realizând schimburile necesare fiecărei generaţii fără războaie civile, fără catastrofe economice.

Inovarea este caracteristică întreprinzătorului, mijlocul prin care el exploatează schimbarea în scopul realizării diferitelor afaceri. Întreprinzătorul caută mereu schimbarea, reacţionează la ea, exploatează ocaziile oferite de schimbare.

1.2. Antreprenoriatul – comportamentul întreprinzătorilor în practica afacerilor

Expansiunea marilor companii pe pieţele lumii, concentrarea capitalurilor constituie axiome ale evoluţiei economiei naţiunilor avansate, precum şi manifestarea unui fenomen care caracterizează era industrialismului. Trăsătura esenţială a acesteia este separaţia conducerii şi a controlului firmei de proprietatea capitalurilor acesteia.

Actuala perioadă se caracterizează prin creşterea rolului şefilor tehnici ai firmei, respectiv a managerilor, veritabili directori de producţie care coordonează şi organizează producţia.

Perioada industrialismului se caracterizează prin:

1. apariţia şi dominaţia firmelor mari şi a societăţilor anonime care au permis utilizarea rentabilă a forţei de muncă şi a capitalului;

2. utilizarea maşinismului;

3. abundenţa în produse;

4. apariţia întreprinderilor monopoliste (ultimele decenii ale secolului XIX şi primele decenii ale secolului XX).

Puterea tehnologică şi financiară a consorţiilor s-a multiplicat cu ajutorul principiilor managementului elaborat de economiştii americani F.Taylor şi H. Fayol. În contextul economiei manageriale rolul determinant al micului întreprinzător a fost cedat clasei specializate de manageri.

Codul civilizaţiei industriale este definit din 6 principii:

- standardizare;

- specializare;

- sincronizare;

- concentrare;

- centralizare;

- maximizare.

Principiile dădeau câştig de cauză marilor întreprinderi.

Aceste principii apărute în deceniul 4 al secolului XX au triumfat deplin vreme de 3 decenii. În momentul în care industria automobilelor, produselor chimice şi mijloacelor de transport au cedat locul electronicii, s-a produs o schimbare în industriile bazate pe consum excesiv de resurse naturale intrându-se în era microelectronicii şi a consumatorului.

S-a permis reafirmarea întreprinzătorului prin produse care înmagazinau informaţii ştiinţifice şi tehnologice de înalt nivel, prin produse ce necesitau personal instruit, punându-se pe prim plan informaţia şi pe planul secund capitalul.

Apare noua teză a marketingului: calitatea produselor şi servicii complete pentru clienţi. Aceasta înlocuieşte teza anterioară: maximizare a volumului de vânzare, determinare a clienţilor să cumpere cât mai mult.

S-au pus bazele economiei moderne prin sistemul planificat al marilor economii.

La mijlocul deceniului 7 al secolului XX au apărut tendinţe în oprirea dezvoltării economice, dezindustrializarea Americii şi trecerea de la economia de tip managerial la o economie de tip antreprenorial .

Antreprenoriatul este un termen care derivă din cuvântul francez „entrepreneur”, termen apărut înaintea definirii unui concept asupra funcţiei antreprenoriale.

În secolul XVI, în Franţa, persoanele angajate în conducerea expediţiilor militare erau numite antreprenori, la fel şi cele ce administrau şoselele, podurile, porturile.

Ulterior, era denumit antreprenor orice persoană care cumpără şi vinde la preţuri incerte, deci oricine era angajat într-o activitate economică. În literatura de specialitate se defineau antreprenorii ca fiind persoanele din sectorul manufacturier care-şi riscă capitalul (economistul francez Turgot).

În secolul XX a supravieţuit definiţia potrivit căruia antreprenorul era agentul care prin unirea mijloacelor de producţie obţine produsele ce-i asigură recuperarea întregului capital utilizat (economistul francez J.B. Say).