Cultura și etica managerială în modelele de management european

TEMA 1

ORIGINILE ŞI PROBLEMATICA

MANAGEMENTULUI CULTURAL

Obiective:

- să cunoască originile managementului cultural;

- să definească și adopte limbajul cultural diferențiat;

- să identifice conexiunile dintre cultura organizațională și managementul intercultural;

- să reprezinte diferențierile culturale în raport cu spațiul geografic.

Concepte cheie: management cultural, cultură organizațională, limbaj cultural diferențiat.

1.1. Originile managementului cultural

O inventariere a semnificaţiilor atribuite cuvântului cultură este ea însăşi imposibilă. În 1952 (după A.Kroeber şi C.Kluckhohn) fuseseră deja propuse 164 de definiţii cuvântului cultură, fără ca inventarul să fi fost epuizat. Ulterior au fost însă construite şi propuse şi alte definiţii, numărul acestora fiind imposibil de stabilit cu o oarecare precizie.

O definiţie de dicţionar poate fi cea furnizată în Le Nouveau Petit Robert: "Dezvoltarea anumitor facultăţi ale spiritului prin cunoştinţe achiziţionate care permit dezvoltarea sensului critic, gustului, judecăţii". Conform acestui sens, cultura înglobează cunoaşterea, educaţia, formarea, instruirea. Tot aici găsim un sens mai puţin explicit: "Ansamblul

aspectelor intelectuale proprii unei civilizaţii, unei naţiuni" sau un altul mai restrictiv: "Ansamblul formelor câştigate de comportament din societăţile umane".

Henri Irenée Marrou ("Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice") admite faptul că termenul cultură capătă diferite accepţiuni înrudite şi, în acelaşi timp, complementare, care trebuie însă separate în orice analiză. Primul sens, numit de el "cultură în sens strict" sau "cultură pregătitoare", trimite la determinantele eficienţei acţiunii, indiscutabil intim legate de elementele care marchează cultural orice loc în care omul produce.

Cultura pregătitoare apare astfel ca activitate ce caută să confere inteligenţei capacitatea de a rodi, activitate asemănătoare aceleia pe care o face ţăranul care îşi lucrează pământul. Această cultură poate avea două accepţiuni: perfectiv (sens obiectiv), vizând conţinutul, esenţialul, fondul; formal (sens subiectiv, activ), desemnând efortul, gimnastica pe care le impune spiritului.

Dincolo de diferitele accepţiuni atribuite, cultura a devenit o componentă a sistemului complex al activităţilor umane dintr-o anumită zonă geografică. Culturile naţionale sunt structuri complexe, diferenţierile dintre ele putându-se realiza în funcţie de anumite dominante specifice.

Despre cultură ca şi despre civilizaţie se discută acum ca despre realităţi dintotdeauna existente. De fapt, cultura ca termen specializat nu apare decât în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, chiar dacă termenul exista deja ("Cultura animi philosophia est", expresie lansată de Cicero, avea deja o vechime considerabilă la acel moment). Până la începutul secolului XX se observă o etapă a codificării culturale, ea devenind astfel simbol naţional sau etnic: factor de orgoliu în

Franţa, obiect al negoţului în Statele Unite, incitant rasial în Germania sau argument expansionist în alte cazuri. Cuvântul civilizaţie este utilizat deseori ca substitut al cuvântului cultură, diferenţele nefiind marcate decât de specialişti, într-un sens oarecum savant. De altfel, diferenţierea între aceste două cuvinte s-a produs ceva mai târziu, moment sau perioadă greu de precizat (în 1830 Hegel folosea nediferenţiat unul sau altul din cele două cuvinte).

Astfel, mulţi autori preferă semnificaţii ale cuvântului cultură mai apropiate de cele ce ţin de spirit, iar prin cuvântul civilizaţie se apropie mai mult de componenta materială a acumulărilor produse la scara unei societăţi.

Cultura pare deci a da sens relaţiei perpetui dintre om, societate şi mediu, fiind sursa şi resursa inepuizabilă a evoluţiei civilizaţiilor.