Diagnosticul startegic al organizației

LOCUL DIAGNOSTICĂRII ÎN MANAGEMENT

1. CE ESTE DIAGNOSTICAREA ?

Ca metodă de management, dignosticarea asigură investigarea firmei şi a componentelor sale procesuale şi structurale cu ajutorul unui instrumentar specific în vederea depistării cauzale a principalelor puncte forte şi slabe şi, pe această bază, formularea de recomandări de amplificarea a potenţialului de viabilitate al acesteia.

Din această definiţie rezultă că:

* diagnosticarea vizează firma în ansamblul său ori componente procesuale / structurale majore ale acesteia;

* investigarea se realizează cu ajutorul unor metode şi tehnici specifice, care permit pătrunderea în intimitatea fenomenelor şi proceselor economice şi de altă natură;

* diagnosticarea facilitează depistarea cauzală a principalelor puncte forte şi slabe specifice domeniului investigat.

* diagnosticarea permite determinarea potenţialului de viabilitate economică şi managerială prin luarea în considerare a punctelor forte şi slabe. Aşadar, poate fi definit DIAGNOSTICUL FIRMEI.

* finalul diagnosticării îl reprezintă prezentarea celor mai importante recomandări, de natură strategică şi tactică, orientate pe atenuarea sau eliminarea cauzelor generatoare de puncte forte;

* diagnosticarea poate fi asociată cu alte metode sau tehnici manageriale (vezi SWOT) ori poate să fie integrată în sisteme de management (precum managementul prin obiective, managementul prin bugete, ş.a.m.d.)

Aspectele la care ne-am referit scot în evidenţă caracteristicile diagnosticării, ca metodă managerială:

* caracterul post-operativ, marcat de faptul că diagnosticarea este asociată cu faza postoperativă a derulării proceselor de management, cu funcţia de control-evaluare a acestora. În principal, se compară rezultatele obţinute cu obiectivele previzionate pentru aceeaşi perioadă sau cu rezultatele înregistrate în anul (anii) precedent(i).

* caracterul previzional, anticipativ, asigurat de recomandările cu care se încheie un studiu de diagnosticare, prin intermediul cărora se preconizează o amplificare a potenţialului de viabilitate economică şi managerială;

* multidisciplinaritatea diagnosticării, dată de faptul că realizarea unui studiu de diagnosticare este “produsul” unei echipe multidisciplinare de specialişti (ingineri, economişti, etc.), din cadrul firmei sau din afara acesteia;

* complexitatea deosebită a diagnosticării şi a studiilor de diagnosticare, argumentată atât de complexitatea domeniului investigat, cât şi de aspectele multiple – economice, manageriale, socio-umane, tehnice şi tehnologice etc. – abordate de acestea;

* dimensiunea participativă a diagnosticării evidenţiată de implicarea activă şi responsabilă a managerilor şi executanţilor, atât în ceea ce priveşte furnizarea de date şi informaţii solicitate de realizatorii studiului de diagnosticare, cât şi în legătură cu definirea principalelor puncte forte şi slabe, a cauzelor generatoare, a recomandărilor de amplificare a potenţialului de viabilitate al firmei;

* abordarea cauzală a punctelor forte şi slabe situaţie ce permite conturarea de “soluţii” (recomandări) ce iau în considerare asemenea cauze (vezi fig. nr. 3 )