Introducere în Managementul Industrial

1. INTRODUCERE ÎN MANAGEMENTUL INDUSTRIAL

1.1. Managementul – activitate esenţială în societate

Activitatea de management apare drept o caracteristică universală ce ţine de esenţa societăţii omeneşti (şi nu a individului) indiferent de stadiul de dezvoltare a acesteia. Nu se poate concepe o activitate în comun fără o dirijare a acesteia,

Numai activitatea de management face ca eforturile unui colectiv să reprezinte mai mult decât simpla sumă aritmetică a eforturilor individuale.

Este greu de apreciat cât anume din această activitate este artă şi cât ştiinţă, deoarece acest proces de evoluţie a managementului este îndelungat, contradictoriu, greu perceptibil, de acumulare de date, de desprindere treptată de alte ştiinţe.

Oricum, managementul ca ştiinţă nu transformă nemijlocit realitatatea, ci acţionează prin modificarea atitudinii oamenilor, prin formularea unor concepte, metode şi tehnici de acţiune, prin conturarea, elaborarea unor imagini posibile de realitate socială şi economică viitoare, capabile să inspire activitatea oamenilor.

Pentru desfăşurarea activităţii de management sunt necesare trei elemente:

1. organele de conducere (managerii) – persoane angrenate preponderent şi continuu în activitatea de dirijare a unor domenii sau activităţi ale vieţii sociale şi economice. Munca lor nu este de execuţie, ci de supraveghere, de dirijare;

2. structurile (organismele) de conducere – modalitatea de comunicare şi colaborare în forme instituţionalizate, stabilite în fiecare domeniu de activitate, între conducători. În cadrul unor astfel de structuri sunt precizate rolul, competenţa şi răspunderea fiecărui conducător;

3. mijloacele tehnice de conducere – care pot fi:

– mijloace de comunicare;

– mijloace de înregistrare (constituirea de evidenţe);

– mijloace de calcul.

În ultimii ani aceste trei tipuri de mijloace tehnice de conducere se regăsesc din ce în ce mai mult în calculatoare, în general legate în reţele.

1.2. Formarea şi evoluţia managementului industrial

Din punct de vedere evolutiv, se poate vorbi de industrie relativ recent. Începând cu a doua jumătate a secolului al XVI, apar primele manufacturi (întreprinderi care concentrează un număr mai mare de muncitori – 10÷20 lucrători şi, pe baza diviziunii muncii, crează o productivitate superioară a muncii). În ultima treime a secolului al XVIII (începutul revoluţiei industriale), aceste manufacturi posedau unele trăsături caracteristice marii industrii.

Dar pentru existenţa unei producţii industriale, în sensul actual al cuvântului, trebuiau îndeplinite trei condiţii: tehnică – surse de energie sigură şi concentrată; comercială – pieţe substanţiale de desfacere şi financiară – resurse băneşti mari pentru investiţii.

După perfecţionarea maşinii cu abur (James Watt – 1769), care a reprezentat apariţia sursei concentrate şi stabile de energie, s-au creat condiţiile tehnice pentru desfăşurarea unei activităţi productive de proporţii industriale. Tot în această perioadă, datorită progreselor medicinei, mai ales în domeniul igienei sociale, durata medie de viaţă creşte, crescând ca urmare şi populaţia şi, implicit, piaţa de desfacere pentru producţia industrială.

Îndeplinirea celei de-a treia condiţii a avut loc treptat printr-o evoluţie, de-a lungul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, a cadrului legislativ şi a mentalităţii privind asocierea şi investiţiile în ţările dezvoltate ale vremii.

În evoluţia preocupărilor şi a activităţilor de management industrial se pot distinge patru etape importante:

1. conducerea empirică (de la apariţia primelor manufacturi până către circa1850);

2. începuturile conducerii ştiinţifice (1850 ÷ primul război mondial);

3. abordarea comportamentală a conducerii industriale (între cele două războaie mondiale);

4. constituirea managementului industrial ca ştiinţă (după al doilea război mondial).

Prima etapă de evoluţie se caraterizează prin existenţa unor unităţi de mici dimensiuni (ateliere, manufacturi) şi o evoluţie lentă sau chiar o stagnare a tehnologiilor şi a produselor. Conducerea unei astfel de entităţi este asigurată de proprietarul unic, această activitate având la bază preluarea necreatoare a experienţei înaintaşilor, de regulă, a fondatorului firmei.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apar unităţile economice de dimensiuni din ce în ce mai mari, care îşi bazează activitatea pe o evoluţie fără precedent a tehnologiilor şi a produselor. Pentru a putea susţine financiar această activitate, proprietatea devine distribuită. Ca urmare a acestor aspecte, apare necesitatea unor structuri organizatorice mai elaborate. Conducerea industrială este abordată pentru prima dată cantitativ, riguros, experimental, poziţie cunoscută sub numele de abordare clasică.

Abordarea comportamentală a activităţilor de conducere a apărut ca necesară deoarece managerii practicieni au descoperit că urmărirea ideilor din abordarea clasică nu i-a condus la o eficienţă totală şi la o armonizare a relaţiilor de lucru. S-a conturat astfel ideea că productivitatea depinde mai ales de comportamantul uman şi că managerul urmăreşte obţinerea rezultatelor prin şi cu contribuţia oamenilor.

După al doilea război mondial, managementul capătă din ce în ce mai mult trăsăturile unei ştiinţe care reprezintă, într-un sens, o versiune modernă a managementului ştiinţific al lui Taylor. Principala caracteristică o reprezintă utilizarea matematicii şi a statisticii în rezolvarea problemelor de producţie şi de operare a firmelor industriale.

Apariţia calculatoarelor a avut un rol deosebit în dezvoltarea acestei abordări datorită posibilităţilor oferite pentru rezolvarea unor probleme deosebit de complexe.

1.3. Evoluţia preocupărilor de management industrial în România

Primele încercări de aplicare a cunoştinţelor de management în România au apărut între cele două războaie mondiale.

În 1918 ia fiinţă Asociaţia Generală a Inginerilor din România (AGIR) care, încă de la înfiinţarea sa, manifestă preocupări interesante în domeniul organizării ştiinţifice a muncii. Unul dintre inginerii care au manifestat un interes deosebit pentru aceste probleme a fost prof. C.D. Buşilă. Ca preşedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor din România (UGIR), împreună cu renumiţi oameni de ştiinţă, cum ar fi V. Madgearu, Gh. Ţiţeica, D. Gusti, Gh. Ionescu-Siseşti, Gh. Marinescu, a pus, în 1927 bazele Institutului Român de Organizare Ştiinţifică a Muncii (IROM). Obiectivul principal al institutului (aşa cum rezultă din statut) era de a face pasul necesar pentru ca România să treacă din zona empirismului în domeniul organizării raţionale cu ajutorul ştiinţei.

Prin întreaga activitate desfăşurată, acest institut a avut drept scop preluarea celor mai bune tehnici de lucru pentru organizarea muncii existente pe plan mondial şi punerea acestora la îndemâna conducătorilor industriali din România.

Tot în acea perioadă, în Şcoala Politehnică din Bucureşti au existat, încă din 1927, pe lângă disciplinele tehnice inginereşti, şi cursuri cu caracter economic şi administrativ: economie politică, contabilitate, organizarea muncii. În 1940, profesorul Gheorghe Manea a redactat şi publicat un manual în care se manifestă preocupări pentru organizarea lucrului, contabilitate şi analiza costurilor.

După anul 1948, au fost desfiinţate organismele manageriale existente în perioada antebelică şi au început să fie aplicate metodele sovietice.