Leadership

Apetenţa faţă de conceptul de leadership s-a relansat cu mai multă vigoare în ultimile decenii, într-o încercare tot mai accentuată de a găsi clarificări ale termenului, pe de o parte, şi a elabora un cadru relevant al modului de creare/dezvoltare de lideri, pe de alta. De ce acest interes pentru conceptul de leadership şi activităţile de conducere? În Romania post-decembristă fervoarea analitică de dezbatere şi clarificare a termenului se justifică prin interesul unei societăţi ţinute timp de o jumătate de secol departe de curentul principal de gândire şi dezbateri din mai toate domeniile şi zonele de activitate care au avut loc în intreaga lume, incluzându-le şi pe cele de conducere.

Termenul de leadership şi, în consecintă, şi domeniul aferent sunt analizate şi dezbătute în toate şcolile manageriale de oarecare prestigiu, toate programele importante de MBA având inclus câte un curs de leadership. Ba mai mult, în SUA şi, relativ recent, şi în anumite universităţi europene cursurile de leadership sunt introduse chiar in ciclul de licenţă.

În ce mǎsurǎ comportamentele de leadership sunt predeterminate (a se citi liderii sunt înnăscuţi) sau pot fi învǎţate este una dintre primele probleme dezbǎtute în prima parte a acestui curs.

Care este diferenţa dintre leadership şi management? Această întrebare a fost pusă de nenumărate ori şi de fiecare dată a primit un alt răspuns.

9.1. Evoluţie şi abordări ale leadershipului

Ce este leadershipul? Conform cercetătorilor americani Warren Bennis si Burt Vanus există mai mult de 250 de definiţii ale leadershipului . Acest fapt se poate explica prin complexitatea fenomenului de leadership care presupune interacţiune între următoarele trei elemente: liderul, adepţii acestuia şi contextul sau situaţia în care acesta se exercită. O parte din experţii care au analizat această noţiune s-au axat pe personalitatea, trăsăturile fizice sau comportamentele liderilor, în timp ce alţii au studiat relaţiile dintre lideri şi adepţi; impactul contextului asupra comportamentului liderului a constituit un alt aspect de interes pentru cercetători.

Astfel, de-a lungul timpului, experţii au definit leadershipul astfel :

- conducerea şi coordonarea muncii unei echipe (Fiedler, 1967);

- o relaţie interpersonală în care cealaltă parte se supune deoarece aşa doreşte şi nu pentru că trebuie (Merton, 1969);

- transformarea adepţilor, formularea unei viziuni şi a obiectivelor ce pot fi atinse şi comunicarea modalităţilor de a indeplini obiectivele (Bass, 1985; Tichy & Devanna, 1986);

- procesul de influenţare a unui grup organizat în scopul atingerii obiectivelor sale (Roach&Behling, 1984);

- scopul leadershipului este obţinerea de rezultate prin intermediul altora, în timp ce mijloacele sale implică abilitatea de a construi echipe coezive, orientate spre rezultate. Liderii buni sunt acei lideri care creează echipe ce obţin rezultate în situaţii foarte diferite. (Hogan, Curphy,& Hogan, 1994);

- rolul unui lider este să creeze condiţiile pentru ca echipa să fie eficientă (Ginnett, 1996);

Evoluţie

Sfârşitul secolului al XIX-lea este considerat de către cercetători drept un punct de pornire pentru studiile moderne despre leadership. Deşi există foarte multe referinţe asupra leadershipului de-a lungul istoriei, abordarea modernă a acestui fenomen aduce cu sine rigoarea ştiinţifică în formularea unor răspunsuri. Cercetători din domeniul social, politic şi al managementului au căutat să măsoare leadershipul printr-o varietate de metode.

În timpul revoluţiei industriale, cercetarea leadershipului, precum şi cercetările asupra diverselor aspecte organizaţionale, a devenit mai riguroasǎ. Dacă până atunci cercetările se bazau pe intuiţie şi descrierea practicilor uzuale, din acest moment cercetătorii încep să utilizeze metode ştiinţifice pentru înţelegerea şi previzionarea eficienţei leadershipului prin identificarea şi măsurarea dimensiunilor leadershipului. Abordarea modernă, ştiinţifică a acestui concept poate fi divizată în trei etape: etapa psihologică (,,trait era”), etapa comportamentală (,,behavior era”) si etapa situaţională (,,contingency era”). Fiecare dintre cele trei abordări a adus o contribuţie importantă la înţelegerea conceptului de leadership şi continuă să influenţeze felul în care se abordează aceasta temă.

Era psihologicǎ (1800-1945)

Convingerea că liderii sunt înnăscuti a dominat ultima parte a secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea. Cartea ,,Eroi şi venerarea acestora” (1841) scrisă de Thomas Carlyle, scrierile lui William James despre eroi istorici (1880) si studiul lui Galton despre rolul eredităţii (1869) apar într-o era ce poate fi caracterizată de convingerea că atât personalitatea cât şi comportamentul uman sunt determinate de calităţile înnăscute. În consecintă, se credea că liderii acelor vremuri erau înzestraţi cu anumite calităţi înnăscute care le permitea să îi conducă pe ceilalţi. Aceste caracteristici îi determină să conducă independent de context. Contextul istoric şi structurile sociale ale acestei perioade veneau în sprijinul acestei convingeri, deorece puţine erau cazurile în care o persoană obişnuită putea deveni un lider social, politic sau industrial. Credinţa în puterea acestor caracteristici înnăscute şi a personalităţii i-a determinat pe cercetători să pornească în căutarea trăsăturilor de leadership.