Locul și Rolul Companiilor Multinaționale în Contextul Globalizării

2.1. Începutul globalizării

Conceptul de globalizare economică a apărut din nevoia teoriei economice de a folosi concepte noi, capabile să explice cu o acurateţe mai mare, enormele transformări intervenite în ultimul timp în economia internaţională, transformări apărute de-a lungul ultimelor două decenii.

Operând întru-un sistem economic în cadrul căruia s-au amplificat enorm relaţiile de interdependenţă şi s-a conturat deja, ceea ce ne-am obişnuit să numim „ piaţa globală”, cercetătorii s-au văzut confruntaţi cu noi cerinţe privind maniera de a explica noile caracteristici ale mecanismului economic mondial. Mai mult decât atât, ei au trebuit să-şi schimbe radical optica sub care sunt privite afacerile internaţionale, relaţiile dintre firmele care au atins un nivel înalt de internaţionalizare, până la urmă întreaga arhitectură a economiei mondiale.

Deşi globalizarea economică nu reprezintă un fenomen absolut nou, primele simptome ale acestuia apărând cu mult timp în urmă, ea poate fi considerată ca şi concept nou născut pe fondul evoluţiei vertiginoase a evenimentelor economice abia în prima parte a secolului XX.

Una din problemele larg dezbătute în legătură cu fenomenul globalizării vizează momentul declanşării lui, cu alte cuvinte a începutului său. Deşi nu s-a ajuns la nici un punct de vedere comun în ceea ce priveşte această problemă, făcându-se abstracţie de o serie de detalii istorice, s-au conturat, în cele din urmă, trei posibilităţi de abordare a acestui aspect şi anume:

• unii consideră că despre globalizare se poate vorbi chiar de la începuturile istoriei, efectele acestui proces resimţindu-se mai mult sau mai puţin în timp, până în momentul când a cunoscut o accentuare deosebită;

• după alţii, dimpotrivă, globalizarea este un fenomen contemporan, caracteristic modernizării şi dezvoltări capitalismului, cu menţiunea că, în ultimele decenii, a marcat o accelerare deosebită;

• în fine, poate fi întâlnit şi punctul de vedere potrivit căruia globalizarea constituie un proces recent, asociat însă cu alte evenimente economice şi sociale cunoscute deja sub denumirea de postindustrializare sau, aşa cum menţionează unii autori, cu reorganizarea capitalismului pe alte baze.

Încercarea de a pune conţinutul fenomenului globalizării, aflat fie şi la începuturile lui, pe seama unor evenimente istorice, fie ele şi de mare amploare, este oarecum exagerată.

Pentru a ieşi din această capcană aparent teoretică, alţi cercetători au pus în evidenţă un argument care are toate şansele să fie acceptat, fiind absolut raţional. El se referă la aria de cuprindere a procesului de globalizare. Potrivit acestui punct de vedere, globalizarea, în sensul larg al cuvântului, acoperă trei domenii de activitate: economic, politic şi cultural. Evident, partea economicului vizează toate fazele procesului de reproducţie, adică producţia, repartiţia, schimbul şi consumul, reprezentând structura de rezistenţă, coloana vertebrală a globalizării, pe baza căreia apar şi se dezvoltă celelalte două componente, reflectate de relaţiile politice şi culturale.

Dacă tendinţa de globalizare a economiei a fost evidentă încă din fazele sale incipiente, celelalte două lauri derivate din prima, au stârnit numeroase suspiciuni, ele fiind interpretate ca o consecinţă directă a expansiunii Europei şi a întregii lumi occidentale asupra tuturor teritoriilor situate în afara aşa-zisului „perimetru civilizator”.

Cum o astfel de situaţie nu putea intervenii pe primele trepte ale evoluţiei istorice a omenirii, iar abordarea globalizării cu mii de ani în urmă nu îţi găseşte nici un suport practic, se explică astfel de ce în unele lucrări mai recente se încearcă o altă ierarhizare a fazelor evolutive ale acestui proces. În cadrul acesteia se regăsesc elemente specifice tuturor celor trei arii de cuprindere ale sale. Ele sunt prezentate de profesorul I. Popescu astfel:

- faza germinală (Europa, 1400-1750) când apar primele hărţi ale planetei, ca urmare a noilor descoperiri geografice, este adoptat calendarul universal, încep să se contureze hotarele viitoarelor puteri coloniale;

- faza incipientă (Europa, 1750-1875), în cadrul căreia apar statele-naţiune, începe să se dezvolte diplomaţia formală dintre ele, apar primele convenţii legale internaţionale, precum şi primele idei despre internaţionalism şi universalism;

- faza decolării (1875-1925) când are loc un proces de conceptualizare a lumii în termenii existenţei unei singure societăţi internaţionale şi a unei singure umanităţi, proces favorizat de amplificarea legăturilor comerciale dinspre naţiuni independente, extinderea comunicaţiilor, apariţia unor migraţii de masă (îndeosebi dinspre Europa spre America);

- faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925-1969), declanşată de primul război mondial şi apoi de cel de-al doilea război mondial, temperate, într-o oarecare măsură, de înfiinţarea Ligii Naţiunilor Unite, care a atras atenţia asupra pericolelor ce decurg din ignorarea unor probleme cu caracter global (poluarea, explozia demografică, epuizarea resurselor naturale, subdezvoltarea economică, etc.);

- ultimele decenii ale secolului XX, când s-au făcut progrese uriaşe în explorarea spaţiului cosmic şi în telecomunicaţii, a avut loc apariţia diferitelor forme de integrare regională, pe fondul adâncirii fără precedent a diviziunii internaţionale a muncii.

Din cele mai sus menţionate reiese că globalizarea este un fenomen istoric, dar de natură recentă. El este caracteristic mai degrabă celei dea doua jumătăţi a secolului XX, decât secolelor anterioare. Fireşte, rădăcinile sale sunt suficient de adânci, regăsindu-se în faptele premergătoare apariţiei capitalismului, devenind după aceea, un însoţitor permanent al dezvoltării lui şi modernizării societăţii umane. Deşi, factorul care i-a imprimat tendinţa de afirmare a fost procesul industrializării, poate fi considerată pe drept cuvânt ca fiind solventul globalizării - raţionalitatea. Ea a contribuit din plin la depersonalizarea activităţii economice, aceasta din urmă fiind ghidată pretutindeni în lume de aceleaşi principii de eficienţă.

Fiind un concept relativ nou, globalizarea nu a beneficiat de la început de definiţie clară. Primele momente, trepte de formalizare ştiinţifică au fost o încercare de stabilire a unei legături între ceea ce am putea numi transnaţional şi „conştiinţa globală” a popoarelor. Ambele formulări sunt destul de stângace, dar, pentru început, ele au fost folosite drept argument în semnalarea existenţei unui sistem internaţional de relaţii menite să sensibilizeze opinia publică asupra protecţiei mediului natural, stabilirii unor obiective economice comune cu scopul eradicării sărăciei în lume, intensificarea schimburilor de mărfuri şi servicii pe baze mai echitabile, etc. nu au lipsit, în acest context, nici încercările de unificare a unor religii, deşi, până la urmă, religia s-a dovedit a fi unul dintre factorii cei mai dificili în procesul globalizării.