Management

1.1. Definirea organizaţiilor

Organizaţiile sunt grupuri de persoane care lucrează împreună într-un mod coordonat şi structurat pentru a atinge unul sau mai multe scopuri.

Organizaţiile sunt de mai multe categorii:

organizaţii care funcţionează cu scopul de a obţine profit (firme producătoare şi furnizoare de bunuri sau servicii)

organizaţii guvernamentale (guvern, parlament etc.)

organizaţii educaţionale (şcoli, universităţi etc.)

organizaţii medicale (spitale, policlinici etc.)

organizaţii care promovează interese de grup (asociaţii profesionale, asociaţii ale handicapaţilor etc.)

organizaţii religioase (biserici, asociaţii religioase etc.)

alte tipuri de organizaţii (frăţii, cluburi etc.)

Termenul de firmă se referă la aspectele economice şi tehnice, ce influenţează anvergura ofertei de bunuri şi/sau servicii, penetrarea pe pieţe geografice şi de produs, atingerea de noi competenţe, atragerea de noi resurse tehnologice etc.

Organizaţia se referă mai mult la aspectele socio-psihologice ale activităţii umane. Ea se bazează pe valorile şi normele societăţii prin factorii istorici ce-i sunt proprii, precum şi contingenţele la care este supusă şi la care face faţă, înfruntându-le. Organizaţia va fi, prin urmare, un angajament într-o mişcare continuă formată din:

• cultură proprie, particulară, cu valori, credinţe, aşteptări.

• o structură care în acest context va face referinţă la aspectele tangibile ale organizaţiei, la politicile sale şi la sistemele de control, la structura ierarhică etc. În condiţii normale, dimensiunile culturale şi structurale sunt indisociabile, se susţin şi se legitimează într-o înţelegere mutuală.

• indivizi ce nu sunt influenţaţi de diferitele grade de socializare, de cultură, natură comună, ca ei să facă faţă şi să înţeleagă realităţile organizaţiei şi în aceeaşi măsură să poată influenţa cultura/structura organizaţiei.

Întreprindere? Întreprinzător?

Prin ce se caracterizează o organizaţie “îmbătrânită” şi una “tânără”?

Organizaţiile tinere au ca principală caracteristică entuziasmul. Membrii ei, de obicei puţini la număr, sunt dispuşi să lucreze, să colaboreze şi să sacrifice mult timp, energie şi chiar resurse personale. De obicei, relaţiile interumane sunt foarte bune, iar conflictele constructive.

Organizaţiile “bătrâne” se caracterizează prin relaţii interumane deteriorate, manifestate prin: bârfe, ură, dispreţ, amintiri ale unor momente neplăcute, care adesea sunt readuse în discuţie, conflicte care nu se rezolvă, ci se adâncesc etc. Uneori aceste organizaţii nu se dizolvă, ci continuă să funcţioneze în virtutea inerţiei, în special dacă sunt finanţate şi nu depind de veniturile pe care le obţin (organizaţii educaţionale, guvernamentale etc.), dar membrii ei iniţiali o părăsesc pe rând, alăturându-se unor organizaţii care au caracteristicile pe care le-a avut şi prima în anii ei “de tinereţe”. Există două soluţii care pot salva o organizaţie îmbătrânită, şi anume: schimbarea managerului sau /şi înlocuirea unor membri ai acesteia. Ambele soluţii conduc în final la schimbarea culturii organizaţionale, ca element esenţial al activităţii organizaţiilor.

1.2. Istoria organizaţiilor

În preistorie, unităţi familiale (familii) au început să practice la scară redusă activităţi de producţie şi comerţ.

În Antichitate, primele organizaţii nefamiliale au fost ale sumerienilor şi s-au extins în Egipt, Babylonia şi Assiria. Sumerienii au avut multe tipuri de organizaţii în viaţa politică, religioasă şi economică. La vârful organizaţiilor politice erau familii şi membri ai elitei, care stabileau legile referitoare la exploatarea pământului, aveau armate şi adunau impozite. Organizaţiile religioase defineau relaţiile cu puterea divină şi subliniau valorile morale ale societăţii. Organizaţiile producătoare de bunuri şi servicii constau în ferme, mici ateliere de producţie şi de construcţii. Organizaţiile comerciale “mişcau” produsele dintr-o zonă în alta. Nevoile acestor organizaţii au dus la descoperirea invenţiilor importante: sisteme de măsură, sistemul poştal, etc.

Mai târziu, Imperiul Roman şi cel Grec au dezvoltat diverse tipuri de organizaţii ca: bănci, societăţi de asigurări, armată, tribunale în care se judecau încălcările contractelor etc. Multe dintre formele organizaţiilor inventate de romani şi greci sunt folosite şi în zilele noastre.

În Evul Mediu, organizaţiile regionale mici, cum ar fi breslele (grupuri de meşteşugari uniţi pentru a reglementa domeniul lor de activitate, de a instrui viitoarele generaţii de meşteşugari şi de a restricţiona accesul altor meşteşugari în zona lor geografică), au înlocuit, cu excepţia Bisericii Catolice, organizaţiile sofisticate din Antichitate. Breslele au rămas totuşi mici şi localizate regional. Pe de altă parte, Biserica Catolică a rămas mare, foarte structurată şi foarte puternică. Multe dintre caracteristicile care au permis Bisericii Catolice să supravieţuiască şi să prospere până în zilele noastre au fost adoptate de către alte tipuri de organizaţii. Structura ierarhică a acesteia, cu posturi clar definite, cu diviziunea muncii şi relaţii de autoritate, este o caracteristică a aproape tuturor organizaţiilor moderne mari.

În perioada Renaşterii (începută în Italia în jurul anului 1500), breslele au continuat să reprezinte o forţă organizatoare, dar în acelaşi timp s-au dezvoltat organizaţii de comerţ internaţional, cu sediile în Veneţia şi Amsterdam, care au început să domine comerţul mondial. In timpul Renaşterii, organizaţiile au preluat multe caracteristici ale organizaţiilor din Imperiul Roman şi Imperiul Grec. Băncile, societăţile de asigurări şi tribunalele erau copiate după modelele romane. In plus, au început să se dezvolte metode contabile, verificarea calculelor, scrisori de credit şi alte instrumente ale lumii de afaceri moderne.

Până pe la mijlocul secolului XVIII, producţia de bunuri şi servicii era realizată în unităţi de producţie mici, descentralizate, în case sau în mici ateliere la sate. Tehnologia era nesofisticată şi larg disponibilă. După apariţia motoarelor cu aburi şi, mai târziu, a electricităţii, a devenit rentabilă producţia având mai mulţi angajaţi într-un singur loc. Revoluţia industrială a fost o perioadă de schimbări tehnologice rapide, care au început odată cu secolul XIX. Dezvoltarea tehnologiei a condus la dezvoltarea sistemului de producţie în fabrici.