Managementul performanței - competitivitatea

Creşterea competitivităţii a devenit, în ultimele decenii, o coordonată primordială a strategiilor de

dezvoltare socio-economică ale majorităţii ţărilor lumii, în primul rând ale celor mai dezvoltate, a strategiilor de

dezvoltare sectorială în cadrul economiilor naţionale, precum şi a strategiilor de firmă. Afirmarea viguroasă a

fenomenului contemporan al globalizării, care a lărgit la scară mondială aria înfruntării economiilor, sectoarelor şi

firmelor, a accentuat importanţa competitivităţii acestora pentru poziţionarea lor favorabilă în întrecerea

internaţională şi a obligat, în consecinţă, la luarea unor măsuri ample şi concertate de stimulare a acţiunii factorilor

determinanţi şi de valorificare superioară a efectelor lor.

1. Sinteza problemelor noţionale, metodologice şi pragmatice ale competitivităţii

Conceptul de competitivitate constituie terenul de înfruntare a unor opinii frecvent divergente, motiv pentru

care, până în prezent, nu există o definiţie larg acceptată a competitivităţii şi nu a fost încă dezvoltat un model

cuprinzător pentru formalizarea conţinutului acesteia. Stadiul actual al cercetărilor în domeniu lasă, deci, câmp

deschis disputelor conceptuale privind competitivitatea.

1.1. Precizări noţionale

Potrivit Băncii Mondiale, competitivitatea "cumulează elementele care conferă o poziţionare superioară

unei entităţi economice faţă de concurenţii acesteia".

Conform OCDE, “Competitivitatea este capacitatea întreprinderilor, industriilor, regiunilor, naţiunilor

sau complexelor supranaţionale de a asigura factorilor de producţie un profit şi un nivel de folosire relativ

ridicat pe o bază durabilă, în condiţiile în care acestea sunt expuse concurenţei libere”.

Competitivitatea industrială se exprimă prin caracteristici specifice laturii ofertei, grupate în două

categorii:

- costul, determinat, la rândul lui, de:

- nivelul productivităţii;

- preţurile factorilor;

- alte variabile ale laturii ofertei (investiţiile, organizarea, managementul);

- calitatea (dată de nivelul profitabilităţii în condiţiile menţinerii neschimbate a costurilor), având, la rândul

ei, trei dimensiuni:

- inovativă (capacitatea produselor/serviciilor de a incorpora elemente de noutate tehnică şi

tehnologică);

- tehnică (caracteristica produselor/serviciilor de a fi conforme documentaţiei tehnologice şi

fiabile);

- de marketing (publicitatea, capacitatea de adaptare rapidă la modificările cererii, marca

comercială).

Pe baza conceptelor de competitivitate şi de avantaj comparativ (conferit de înzestrarea cu factori

materiali) s-a dezvoltat, de către M. Porter (1990), conceptul de avantaj competitiv (conferit, pe lângă înzestrarea

cu factori materiali, şi de posedarea şi valorificarea adecvată a factorilor intangibili, în primul rând

cercetarea&dezvoltarea şi abilităţile de marketing), determinat, în viziunea lui, de: condiţiile cererii şi ofertei de

factori; existenţa industriilor de sprijin; strategiile firmelor; structurile de piaţă.

Un punct de vedere de referinţă cu privire la competitivitate îl oferă P. Krugman (1994), potrivit căruia

ţările nu trebuie privite drept competitori pe pieţe internaţionale, ci numai firmele concurează prin

produsele/serviciile oferite; ţările pot concura în schimb în atragerea factorilor de mobilitate internaţională - capital

şi forţă de muncă calificată – valorificându-şi avantajele de locaţie de care dispun şi care constau în nivelul redus

al impozitării corporative, eficienţa infrastructurilor publice, reglementări corecte şi o forţă de muncă nu foarte

costisitoare.

Definirea conceptului de competitivitate rămâne, deci, încă o problemă controversată, poziţie justificată de

diversitatea apreciabilă de definiţii şi de unghiuri de abordare vehiculate în literatură, din care se pot desprinde însă

câteva elemente comune:

abilitatea

de a produce bunuri / servicii sau de a desfăşura activităţi care să determine creşterea semnificativă a

veniturilor este formularea cea mai frecvent întâlnită;

definiţiile

au un grad ridicat de generalitate, neraportându-se în general la o anumită entitate de referinţă

(produs, serviciu, firmă, sector industrial, economie regională, economie naţională);

pe

lângă creşterea veniturilor, ocuparea forţei de muncă şi creşterea standardului de viaţă sunt alte criterii de

referinţă pentru aprecierea competitivităţii.

1.2. Principalele aspecte ale abordării şi creşterii competitivităţii

3

Analiza bogatei literaturi de specialitate consacrate problematicii competitivităţii permite

conturarea câtorva concluzii, pe coordonatele cărora se înscrie şi prezentul curs.

Conceptul de competitivitate continuă să constituie un teren larg de înfruntări de viziuni şi opinii pe plan

teoretic, ştiinţific şi pe cel pragmatic, al politicilor industriale care au ca obiectiv central creşterea semnificativă a

competitivităţii la nivelul industriilor naţionale şi al sectoarelor acestora, precum şi al strategiilor de firmă care

urmăresc acelaşi obiectiv la nivel microeconomic.

b) Perspectivele de tratare a competitivităţii, din punctul de vedere al nivelurilor de referinţă, sunt

multiple – focalizarea asupra nivelului firmei, al sectorului industrial, al industriei în ansamblu, al unei regiuni,

naţional, internaţional (blocuri economice), mondial :

- la nivelul firmelor problema pare, aparent, mai simplă în lumina ideii că firmele care supravieţuiesc sunt

competitive, iar cele care ies de pe piaţă nu sunt ;

- la nivelul sectoarelor (sau industriilor, în accepţia lui M. Porter) viziunea de tratare a competitivităţii a

fost puternic influenţată de lucrările acestui autor care include, pe lângă factorii determinanţi la nivelul firmelor, şi

factori specifici planului mezoeconomic – dinamica sectorului (rata de creştere a acestuia), dimensiunile pieţei

specifice, grupurile strategice din sector etc.

- la nivel naţional tratarea problematicii competitivităţii se bazează, în largă măsură, pe Modelul lui Porter,

care are multe valenţe interpretative şi defineşte patru determinanţi ai avantajelor competitive ale unei ţări:

înzestrarea cu resurse; mediul de afaceri; industriile înrudite şi de sprijin; cererea de bunuri şi servicii pe piaţa

internă. Noutatea şi forţa modelului constau în cuprinderea concomitentă a factorilor specifici firmei, industriei şi

ţării;

- la nivelul blocurilor economice internaţionale, conceptul de “competitivitate a blocului” s-a impus ca

urmare a performanţelor apreciabile înregistrate de blocurile deja constituite – EU, NAFTA, ASEAN, APEC etc.,

nivel de competitivitate a întregului bloc.depinzând de combinarea sinergică a avantajelor competitive ale ţărilor

membre;

- la nivel mondial – “global competitiveness”, competitivitatea devine un concept ce nu poate fi comparat

cu o altă entitate din universul cunoscut, dar ar putea fi, în schimb, măsurată, comparând trecutul cu prezentul sau

prezentul cu viitorul posibilităţilor de acţiune pe piaţa globală.