Managementul Resurselor Umane

Capitolul 1

Satisfacţia muncii

1.1 Conceptul de satisfacţie a muncii

Satisfacţia muncii este un important "produs" al oricărei întreprinderi, fiind, în acest sens, angajată funcţia socială a întreprinderii, respectiv obligaţia acesteia de a fi loc "de muncă şi de viaţă", de a oferi oamenilor posibilităţi optime de manifestare a personalităţii lor. Abordarea modernă a conducerii relevă, în acelaşi timp, faptul că satisfacţia muncii reprezintă o importantă componentă a resurselor umane ale organizaţiilor economice, şi nu numai a lor, fiind unul dintre factorii funda¬mentali de care depinde eficienţa generală a muncii.

Satisfacţia muncii este, din punct de vedere psihosociologic, rezultatul diferenţei dintre ceea ce individul obţine ca recompensă a muncii şi ceea ce estimează el că ar trebui să obţină. Atunci când între cele două recompense există egalitate rezultă o stare de deplină satisfacţie. Când ceea ce obţine angajatul este sub nivelul aşteptat se instalează o stare de insatisfacţie, care este cu atât mai puternică cu cât diferenţa este mai mare. De asemenea, când ceea ce obţine este peste nivelul aşteptat, individul trăieşte un sentiment de inconfort (culpabilitatea), pentru că oamenii, contrar părerii comune, nu caută o recompensă cât mai mare pentru munca lor, ci o recompensă aflată în concordanţă cu contribuţia lor la desfăşurarea activităţii; respectiv, cu cât aportul lor este mai mare (din punct de vedere cantitativ, calitativ, dar şi din punct de vedere al importanţei sociale a activităţii, al nivelului de calificare solicitat, al efortului de perfecţionare "permanent" pe care-l presupune etc.), cu atât recompensa aşteptată va fi mai ridicată.

În aprecierea ca echitabilă sau inechitabilă a recompensei pentru muncă, oamenii iau ca sistem de referinţă alţi oameni sau alte grupuri. Atunci când, din comparaţie, percep că proporţia contribuţie-recompensă în muncă este diferită la ei (mai mare sau mai mică) în raport cu alţii, se pro¬duce o stare de tensiune, de insatisfacţie generată de "absenţa echităţii". Se apreciază, în teoria echităţii a lui J. S, ADAMS, că o astfel de stare apare, de regulă, atunci când un individ se află în relaţie directă cu altul, dar şi atunci când ambii se află în relaţie cu un al treilea. Evident, ne referim nu numai la indivizi, ci şi la grupuri.

Analiza teoriei echităţii ne dă posibilitatea să definim rolul deosebit pe care-l au factorii subiectivi atât în percepţia a ceea ce dă şi primeşte fiecare individ în procesul muncii, cât şi în stabilirea nivelului aşteptat al recompensei muncii care, de asemenea, este în funcţie de sentimentul echităţii şi de nivelul de aspiraţii al individului. La rândul lui, nivelul de aspiraţii depinde de educaţie şi instrucţie, de orizontul planificării propriei activităţi, de responsabilitatea şi de performanţa în muncă etc.

Pe de altă parte, relaţia dintre finalitatea generală a muncii şi indivizii participanţi antrenează grade diferite de satisfacţie-insatisfacţie. Identificăm, în acest sens, patru mari categorii de relaţii.

a) Produsul activităţii satisface necesităţile unei colectivităţi complet străine grupului care participă la activitatea respectivă; în acest caz se creează un câmp fundamental negativ, frustrând necesitatea umană de libertate şi de activitate pentru sine şi pentru grupul din care face parte.

Oricât de satisfăcătoare este în sine participarea la muncă, acest tip de relaţie creează o insatisfacţie fundamentală care poate fi contracarată prin distorsiuni psihologice importante, care se concretizează fie în (1) ac¬ceptarea dependenţei şi a înstrăinării, fie în (2) apariţia unei stări de resem¬nare, ambele blocând manifestarea insatisfacţiei.

b) Produsul activităţii satisface, în primul rând, necesităţile unui grup social uman, exterior grupului care "munceşte", dar într-o anumită măsură asigură şi satisfacerea unor necesităţi sociale ale colectivităţii din care fac parte participanţii la respectiva activitate.

Spre deosebire de situaţia precedentă, lipsa de libertate nu mai este totală, ci doar parţială, în acest caz participarea la muncă se bazează pe contracte, iar insatisfacţia se contracarează printr-un proces de înstrăinare care reduce amploarea consecinţelor negative ale frustrării.

c) Produsul activităţii satisface, în mod nemijlocit, o necesitate socială colectivă.

Avem în vedere, îndeosebi, activităţi orientate spre satisfacerea unor necesităţi nemijlocite ale întregii colectivităţi (apărare, mari construcţii, acţi-uni gen "luna curăţeniei" etc.). Acest gen de activităţi elimină frustrarea şi creează un fond general pozitiv în ceea ce priveşte satisfacţia în muncă.

Evident, satisfacerea acestei clase de necesităţi umane nu este în ori¬ce condiţii suficientă pentru apariţia unei satisfacţii generale, de regulă, a¬ceasta constituindu-se pe baza cumulării satisfacţiei sociale generale şi a satisfacerii unor nevoi personale ca rezultat al participării la muncă. De alt¬fel, din acest punct de vedere, în acest gen de raporturi se pot deosebi două subtipuri foarte interesante, respectiv:

1. Cazul unor necesităţi sociale generale cu repercusiuni nemijlocite, de importanţă excepţională, asupra tuturor indivizilor: apărarea co-lectivităţii, calamităţi etc.; în acest caz există o puternică motivaţie a participării şi performanţei. Participarea, prin însăşi această finalitate, dă o stare generală de satisfacţie (care poate atinge grade înalte, mergând până la exaltare), indiferent de satisfacţiile materiale şi personale, provenită din actul propriu-zis al participării. Mai mult, participarea ca atare poate fi frustrantă fără ca aceasta să afecteze atitudinea şi satisfacţia generată de participare, ea fiind compensată prin înalta satisfacţie provenită din activitatea cu înalt şi nemijlocit sens social. Trebuie totuşi să subliniem că un asemenea echilibru nu poate dura o perioadă foarte mare de timp, el realizându-se la grade înalte de intensitate pe o perioadă relativ scurtă de timp şi doar în cazurile de urgenţă socială percepute de întreaga colectivitate, cum ar fi: războaie, calamităţi naturale, revoluţii etc.