Managementul Riscurilor Financiare

INTRODUCERE

Secretul succesului în secolul XXI este fundamentat pe următoarele patru direcţii strategice :

-o abordare holistică a afacerii

-o dedicare continuă pentru calitate şi dezvoltare

-recunoaşterea alternativelor decizionale printr-un management al oportunităţilor în corelaţie cu riscurile asociate

-conştientizarea importanţei delegării responsabilităţii până la nivelul organizaţional cel mai inferior.

Complementaritatea acestor obiective majore permite crearea de (plus) valoare care să dureze. Există însă şi reversul medaliei: un astfel de plan strategic flexibil care valorifică multiplele oportunităţi de afaceri ţinând cont de consecinţele implicate (direct şi indirect) şi lăsând puterea decizională la latitudinea fiecărui individ din cadrul companiei, presupune însă şi un factor de risc considerabil.

Riscul este, prin urmare, esenţa oricărei corporaţii; nu este însă vorba de conceptul utilizat în calculul probabilistic din statistică, ci se face referire la ceea ce Drucker numeşte “the risk of the unique event, the irreversible qualitative breaking of the pattern”. Încercarea de a elimina acest risc este deci inutilă – riscul este inerent într-o activitate de alocare a unor resurse prezente pentru realizarea unor aşteptări viitoare. Evitarea acestui risc general ar conduce la un altul, mult mai mare şi mai periculos: rigiditatea / stagnarea.

De altfel importanţa deosebită a acestei componente a oricărei activităţi este evidenţiată foarte sugestiv de Drucker în definiţia pe care acesta o dă progresului economic: capacitatea de a-ţi asuma riscuri mai mari. În acest context principalul scop al ştiinţei managementului este de a învăţa pe întreprinzători despre asumarea corectă a riscurilor. Identificarea acelor riscuri ‘corecte’ este posibilă prin analiza corelativă a aşteptărilor şi riscurilor asociate, prin abordarea holistică a expunerii la factorii de incertitudine.

Această nouă tendinţă în managementul strategic în general, respectiv al riscului în particular, marchează un salt evolutiv faţă de concepţia tradiţională a managementului riscului – aversiunea faţă de risc. În actuala perspectivă a companiei moderne riscul poate fi o sursă de creştere, de diferenţiere competitivă dacă este optimizat (în sensul unei evaluări continue la fiecare stadiu al managementului, de la formularea strategiei până la monitorizarea implementării deciziilor). Riscul devine un atu concurenţial pentru firmele care abordează orice sursă de incertitudine ca o oportunitate de câştig, de realizare a obiectivelor fixate.

În mediul economic contemporan, inovaţia este de importanţă capitală; însă inovaţia implică riscuri. De aceea, câştigarea unei poziţii de lider pe piaţă poate fi realizată doar inovând în contextul riscant conştientizat. Această strategie de dezvoltare durabilă – cum este ea definită în alţi termeni – permite companiilor moderne să depăşească “criza identităţii” pe care o parcurg în actualul mediu volatil şi derutant. Acutizarea gradului de imprevizibilitate, a animozităţii crescute a publicului, a presiunilor politice, ridică întrebări referitoare la scopurile, structura, responsabilităţile, chiar “la raison d’être“ al corporaţiei. Sursele acestei crize ce este accentuată de viteza cu care evenimentele se succed, comprimând la maximum timpii de reacţie, sunt complexe şi noi faţă de cauzele din trecut:

a) noua criză economică mondială nu afectează numai finanţele, ci şi baza energetică; induce simultan şomaj şi inflaţie (efectele nu se mai succed); este directă de problemele ecologice şi de noile tehnologii;

b) penuriile şi excedentele haotice de resurse;

c) schimbările rapide în atitudinile consumatorilor, angajaţilor şi managerilor.

Răspunsul dat de noua orientare a managementului (dezvoltarea durabilă) la aceste provocări este axat pe trei direcţii strategice: creştere economică, relaţii publice şi protecţia mediului; coroborate, aceste obiective majore conduc la maximizarea valorii de piaţa a firmei, în sensul satisfacerii intereselor tuturor părţilor sociale (stakeholders) prin creşterea valorii pe termen lung. Comparativ, o abordare managerială de minimizare a expunerii prin asigurări (în cazul unei aversiuni faţă de risc) nu ar garanta decât valoarea contabilă, ‘la zi‘, a companiei.

Capitolul I. Riscul financiar: delimitari, factori, piete

I.1. Delimitări conceptuale ale noţiunii de risc

Riscurile financiare au existat încă de la începuturile relaţiilor comerciale. În timp însă, nivelul până la care au fost identificate, măsurate şi controlate a variat foarte mult. Pierderile financiare suportate de companii renumite pe plan internaţional, datorate activităţii defectuoase de management al riscului şi mai ales puternicii mediatizări care a avut loc, au condus la conştientizarea de către manageri a importanţei majore a gestiunii riscurilor. Acest lucru a făcut ca multe companii să-şi reconsidere poziţia faţă de compartimentul trezorerie, absolut obligatoriu în structura organizatorică a unei companii, indiferent de obiectul ei de activitate. Astfel, compartimentul trezorerie are un rol foarte important în succesul întregii companii, într-un mod bine controlat. De asemenea, activitatea de management al riscului a cunoscut o dezvoltare puternică, modalităţile de identificare, cuantificare şi control al riscurilor financiare fiind în prezent accesibile oricărei societăţi comerciale care doreşte să-şi îmbunătăţească practica de gestionare a riscurilor financiare.

O gamă complexă de instrumente a fost dezvoltată, iar altele sunt aduse zilnic în actualitate de ingineria financiară, ceea ce face posibil ca aproape orice risc să poată fi acoperit. Se poate spune că firmele nu mai au nici o scuză pentru neaplicarea eficientă a acestei activităţi. Trebuie menţionat faptul că neaplicarea unei strategii de hedging poate fi o decizie în sine, dar nu este neapărat cea mai potrivită. O astfel de decizie trebuie bine justificată.

Trebuie spus, de asemenea, că în timp ce instrumentele de management al riscului facilitează reducerea riscurilor, în acelaşi timp se constituie în mijloace de creare a riscurilor. Pentru ca activitatea de management al riscului unei companii să se deruleze eficient, instrumentele şi tehnicile utilizate trebuie foarte bine înţelese, iar circumstanţele în care sunt folosite trebuie controlate foarte strict. Controlul intern este absolut esenţial pentru a ne asigura că activitatea de trezorerie a firmei funcţionează corect şi în spiritul strategiei generale a firmei.

Managementul riscului presupune înţelegerea, identificarea şi evaluarea tuturor tipurilor de risc. La nivelul oricărei companii sau instituţii financiare, se impune definirea politicii de management al riscului, urmată de determinarea limitelor de risc, respectiv de stabilirea şi implementarea procedurilor de management şi control a acestor riscuri.

Clasificarea tipurilor de risc

În opinia multor specialişti, riscul presupune expunerea la o anumită schimbare sau posibilitatea unei deviaţii adverse de la ceea ce este prevăzut. În termeni bursieri, riscul reprezintă probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat sau să se înregistreze o pierdere.

Riscul este o componentă a oricărei activităţi, regăsindu-se în activitatea zilnică a companiilor. Modificări neprevăzute în evoluţia ratei dobânzii, modificări ale cursului de schimb sau ale preţului unui produs nu numai că afectează rezultatele financiare ale unei firme, dar pot determina chiar falimentul acesteia. De fapt, natura deciziilor financiare implică incertitudine. Deciziile financiare sunt luate în funcţie de fluxurile de numerar prevăzute de contractele viitoare, care sunt prin excelenţă incerte. Riscul este deci o componentă inerentă a deciziilor financiare. Nu este deloc surprinzător că o funcţie importantă a sistemului financiar este gestionarea riscului legat de evoluţia ratei dobânzii, preţurile acţiunilor, ratele de schimb sau preţul anumitor mărfuri. Piaţa de capital oferă numeroase instrumente atât pentru diversificarea riscurilor (eliminarea anumitor riscuri pentru o societate comercială) cât şi pentru gestionarea acelor riscuri ce nu pot fi diversificate în cadrul unei societăţi, prin împărţirea acestora între mai multe companii

Riscurile - surse de avantaje comparative dacă sunt corect optimizate prin management - pot fi grupate în două mari clase :

I. riscul afacerii, specific industriei sau pieţei în care firma operează

II. riscul macroeconomic, la care orice companie, indiferent de gradul ei de internaţionalizare, este expusă.