Managementul Timpului ca Management al Resurselor Temporale

Ca dimensiune esenţială a existenţei noastre şi a universului în care trăim, timpul este prezent în orice acţiune umană. El condiţionează, constrânge şi limitează proiectele şi realizările noastre, recompensează sau sancţionează modul în care reuşim să ne organizăm viaţa. Timpul nu poate fi disociat de activităţile prin care îl „umplem” şi îi dăm sens, prin care îl transformăm în durată umanizată. Din această perspectivă, gestiunea timpului, proiectarea, organizarea şi evaluarea folosirii lui, pe scurt, managementul timpului nu s-ar putea constitui ca un domeniu distinct al managementului. Şi aceasta întrucât nu există domeniu al managementului care să nu includă, explicit sau implicit, dimensiunea temporală. Orice act managerial este şi un act de management al timpului.

Desigur însă că o astfel de abordare integrală, care să încorporeze toate determinările temporale, este imposibil de asumat în limitele obiectiv impuse ale unui studiu sau ale unei cărţi. Nici din punct de vedere pragmatic o astfel de abordare globală nu ar prezenta un grad de utilitate prea ridicat. Şi atunci, în condiţiile unei opţiuni „obligatorii”, problema care se pune este aceea a perspectivei pentru care optăm pentru a delimita obiectul şi aria de cuprindere ale managementului timpului. Fără a pătrunde în argumentaţii complexe, mai mult sau mai puţin subtile, vom considera că perspectiva cea mai adecvată de abordare a timpului ca domeniu specific (şi limitat) al managementului este abordarea timpului ca resursă şi a managementului timpului ca management al resurselor temporale, într-un mod similar cu cel în care componenta umană a managementului este abordată ca management al resurselor umane.

Această perspectivă este adecvată în primul rând datorită faptului că timpul ilustrează prin excelenţă caracteristica definitorie a oricărei resurse: aceea de a fi limitat. Această perspectivă este justificată şi de împrejurarea că, în procesul managerial real, timpul nu este un element manipulabil, care să poată fi „perfecţionat”, redus sau extins, restructurat sau recuperat, într-un mod similar cu cel în care managerul poate proceda cu celelalte elemente (materiale, financiare, umane). În fapt, timpul nu poate fi decât gestionat, în limitele, în cantitatea şi în structura care sunt date independent de voinţa managerului. Constrângerile pe care limitarea timpului le impune fac ca modul de gestionare a timpului să fie testul cel mai sever, dar şi cel mai relevant, al raţionalităţii actului managerial.

În pedagogie şi, în general, în ştiinţele educaţiei, abordarea timpului ca resursă, de data aceasta ca resursă a educaţiei, nu este sau nu ar trebui să fie substanţial diferită de modul în care resursa timp este abordată în alte domenii. Problema este că în pedagogie însuşi termenul de resurse nu are semnificaţii foarte precise, deseori el fiind folosit cu sensuri ce diferă mult de accepţiunea resurselor în alte domenii, în special în economie. De aceea, considerăm necesar să deschidem analiza asupra timpului ca resursă a educaţiei cu câteva clarificări şi delimitări în sfera termenului de resurse educaţionale.

1.1. RESURSELE EDUCAŢIONALE: ÎNTRE LIMITARE

ŞI POTENŢIALITATE

Termenul de resurse educaţionale acoperă o realitate variată şi o gamă încă şi mai variată de accepţiuni. Se vorbeşte despre resurse ale predării şi ale învăţării, despre resurse umane şi materiale, despre resurse recuperabile, existente şi potenţiale, primare şi secundare etc. Termenul se regăseşte în sintagme de forma "valorificarea resurselor predării (sau ale învăţării)", "evaluarea resurselor" sau "managementul resurselor" - sintagme ce nu acoperă întotdeauna , în plan real, modernitatea sugerată de expresia lor lingvistică.

În pedagogie, termenul de resurse este folosit cu o semnificaţie ce diferă mult de cea acceptată în alte ştiinţe sociale şi îndeosebi în economie. Resursele sunt privite ca disponibilităţi latente ale activităţilor şi mijloacelor pedagogice, insuficient folosite dar virtual nelimitate. Acest punct de vedere, dincolo de justificările lui, include riscul unor confuzii între resurse şi celelalte componente ale acţiunii educaţionale, de pildă confuzia între resurse şi mijloace. Căci ce înseamnă, spre exemplu, "resurse ale predării"? Despre un profesor care dă elevilor foarte mult de lucru pentru acasă se poate afirma că valorifică resursele predării (căci stimulează munca independentă şi studiul individual - coordonate definitorii ale unei predări moderne). Dar este oare vorba aici realmente de o resursă a predării, sau mai curând de un mijloc prin care profesorul "consumă" în mod tacit o resursă (de data aceasta realmente o resursă) care este timpul de studiu individual al elevilor ?

1.1.1. Ce sunt resursele educaţionale ?

Ce sunt, deci, resursele educaţionale? Cum pot fi identificate, sistematizate şi evaluate? În ce măsură algoritmul economic al analizei de resurse poate fi aplicat în domeniul educaţiei? Care este impactul "perspectivei resurselor" asupra proiectării, realizării şi evaluării procesului de învăţământ? Iată doar o parte a întrebărilor care configurează spaţiul complex al problematicii resurselor în domeniul educaţiei. Importanţa răspunsurilor date acestor întrebări nu mai trebuie demonstrată. În fond, trăim într-o epocă dominată de problema resurselor, în care acoperirea nevoilor şi aspiraţiilor crescânde ale oamenilor, inclusiv (sau mai ales) în domeniul educaţiei, nu mai poate fi asigurată în absenţa unei analize serioase a resurselor existente sau potenţiale şi a unei administrări eficiente şi raţionale a acestora.