Microeconomie

Tema I: ECONOMIA SI STIINTA ECONOMICĂ. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE.

METODĂ ÎN STIINTA ECONOMICĂ

În sens economic, nevoile umane reprezintă cerinte materiale si spirituale, de bunuri si servicii, de mediu ecologic etc.

ale vietii si activitătii oamenilor. Satisfacerea lor înseamnă consum de bunuri si servicii si asigură existenta si dezvoltarea

purtătorilor acestor nevoi - indivizi, grupuri sociale, natiuni, societatea în ansamblul ei. În sens general, este vorba de: nevoi de

consuni ale populatiei (alimente, îmbrăcăminte, încăltăminte, locuintă, transport, instruire, cultură etc); nevoi de productie,

prin a căror acoperire se asigură producerea bunurilor si serviciilor respective necesare oamenilor.

- Caracteristici ale nevoilor: nevoile au caracter dinamic; nevoile sunt regenerabile; nevoile au caracter complementar;

nevoile sunt concurente.

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care pot fi utilizate pentru producerea de bunuri materiale si

servicii destinate satisfacerii nevoilor. Ele cuprind două mari componente, si anume: resursele umane si resursele materiale .

Structura nevoilor, ca si modul concret de satisfacere a lor diferă de la un individ la altul, în functie de vointa si dorinta

sa, de gusturi, de obiceiuri, de vârstă si sex, de profesie, de nivelul de instruire si educatie etc.

Nivelul de instruire si cultură se reflectă în structura nevoilor oamenilor; la categoriile sociale cu un nivel ridicat

de pregătire, educatie si cultură, structura nevoilor este mai diversificată, cuprinzând în pondere mare nevoi mai elevate - de

literatură de specialitate, cultură, spectacole, muzică, turism etc; dimpotrivă, la categoriile sociale cu grad scăzut de instruire si

cultură, predomină masiv trebuintele primare.

Resursele economice trebuie întelese în dublu sens: ca stoc sau potential existent, la un moment dat; ca flux, adică atrase

si utilizate în circuitul economic (factori de productie).

Ele influentează asupra economiei nu numai prin cantitatea, structura si calitatea, ci si prin eficienta utilizării lor.

Resursele naturale trebuie abordate în dinamica lor. În acest sens, progresul stiintifico-tehnic duce la: lărgirea

limitelor geografice ale cunoasterii si exploatării resurselor naturale; la extinderea limitelor economice ale exploatării

resurselor; la sporirea eficientei, a randamentului utilizării resurselor.

Raritatea resurselor exprimă limitele resurselor, insuficienta lor în raport cu nevoile.

Raritatea impune costuri. Necesitatea de a alege alternative de folosire a resurselor disponibile presupune costuri. Orice

activitate antrenează un sacrificiu, adică renuntarea la alte alternative. În teoria economică, se consideră că orice activitate are un

„cost de oportunitate”.

Costul de oportunitate al unei alegeri reprezintă pretul (estimarea) celei mai bune alternative sacrificate (la care se

renuntă), atunci când se face o alegere între mai multe variante posibile, în alocarea resurselor.

Alte structuri ale activitătii economice pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere:

- Structuri verticale: a) microeconomia b) mezo-economia; c) macroeconomia; d) mondoeconomia sau economia

mondială - ansamblul economiilor nationale în interdependenta lor.

- Structura tehnologică a economiei nationale pune în relief nivelul tehnic al activitătii economice, tehnologiile de

fabricatie etc.

- Structura de ramură a economiei nationale (industrie, agricultură, constructii, transporturi, telecomunicatii, comert,

învătământ, sănătate etc). în functie de aceasta, diferitele tări pot fi grupate în: agrare, agrar-industriale, industriale, tertiare etc.

- Structura pe sectoare de activitate economică: primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă); secundar

(industria prelucrătoare, constructiile): tertiar (restul activitătilor - sfera serviciilor).

- Structura teritorială a economiei nationale - pe zone teritorial-administrative, în interdependenta lor.

Obiectul economiei ca stiintă îl constituie studierea vietii economice reale, a fenomenelor si proceselor economice care

au loc în domeniul productiei, schimbului, repartitiei si consumului de bunuri materiale si servicii, a relatiilor cauzale, a legilor

si categoriilor economice, pe diferite trepte ale evolutiei societătii, oferind un mod economic stiintific de gândire si actiune,

putere de anticipare si rationalitate, tinând seama de confruntarea nevoilor nelimitate cu resursele limitate.

Componentele stiintei economice sunt: a) stiintele economice fundamentale (economia politică); b) stiintele economice

functionale - management, marketing, finante-bănci, contabilitate, statistică, prognoză economică etc; c) stiintele economice

teoretico-aplicative, de ramură (în industrie, agricultură, constructii, comert, transporturi etc), stiinta unitătilor economice; d)

stiintele istorice economice si ale gândirii economice e) economia mondială, care include relatii economice internationale,

relatii valutar-financiare internationale etc; f) stiintele economice de granită - econometria, cibernetica economică, informatica

economică, psihologia economică, sociologia economică etc. De asemenea, se impun atentiei si discipline economice noi, cum sunt:

economia mediului înconjurător, economia regională, economia urbană, economia investitiilor în străinătate si a întreprinderilor

multinationale etc.

Sistemul stiintelor economice este dinamic si deschis, îmbogătindu-se, de la o perioadă la alta, pe măsura progresului

tstiintei. În cadrul acestuia, economia politică constituie o stiintă economică fundamentală, care oferă baza teoretică si

metodologică generală stiintelor economice în ansamblul lor. La rândul ei, economia politică se îmbogăteste si pe seama

rezultatelor noi obtinute de celelalte stiinte economice.

În domeniul economiei, metoda reprezintă un ansamblu de principii, de procedee si tehnici de cercetare, care au rolul de

a contribui la extinderea cunoasterii stiintifice, la descoperirea de noi adevăruri si la rezolvarea cu eficientă tot mai mare a

problemelor practicii.

Metode: abstractizarea, inductia, deductia, metoda istorică, analiza cantitativă, analiza calitativă, experimentul economic

etc.

tPrincipalele sisteme economice sunt: economia naturală, economia de schimb, economia de piată concurentială,

economia centralizată sau de comandă si economia mixtă.

Caracteristicile economiei de schimb sunt: a) specializarea producătorilor, a agentilor economici în general; b) autonomia,

independenta agentilor economici; c) productia de mărfuri generalizată si mijlocirea schimbului de către bani; d) concurenta.

Economia de piată este prin excelentă o economie monetară. în cadrul ei, fiecare consumator individual si fiecare producător

actionează prin schimb pentru a rezolva cele trei probleme fundamentale. Astfel, ce se produce depinde de veniturile

cumpărătorilor si de profitul producătorilor, al firmelor; cum se produce este în functie de concurenta dintre producători,

fiecare dintre ei fiind obligat să adopte metoda si tehnica de productie care îi asigură realizarea celui mai mic cost de productie si

maxim de profit; pentru cine se produce depinde de cererea si oferta de pe piata factorilor de productie, de cantitatea si pretul

acestora, în functie de care se stabileste nivelul salariului, rentei si dobânzii.