Politici europene în alimentație publică și agroturism

1. Conţinutul şi grupurile ţintă ale politicii agroalimentare

Prin „Politică agrară” se inţelege grupul tuturor măsurilor realizate de stat în scopul organizării gestionării agriculturii, pieţelor agricole şi a celor agro-alimentare (agribusiness) pe baza obiectivelor definite pentru aceste sectoare. În rândul acestora, joacă un rol din ce în ce mai important dezvoltarea zonelor rurale şi efectele agriculturii asupra mediului înconjurător.

Instrumentele politicii agroalimentare se împart în două grupe principale:

- Instrumente ale politicii de reglementare: acestea stabilesc cadrurile instituţionale şi juridice ale economiei şi implicit şi ale economiei agroalimentare. Politica de reglementare realizează un cadru, în interiorul căruia fiecare subiect al economiei (antreprenori, gospodării, instituţii de stat) îşi poate formula planurile sale economice individuale; De exemplu: principiile elementare ale stabilirii preţului pe piaţă, legislaţia privind concurenţa, legislaţia privind proprietate privată, independenţa de a lua decizii antreprenoriale, legislaţia privind mediul înconjurător, legislaţia privind drepturile sociale, ş.a.m.d. Instrumentele respective aparţin în parte politicii agroalimentare în sens restrâns (de ex. legislaţia privind arendarea terenurilor agricole, cea privind construcţiile); în cea mai mare parte, aparţin totuşi acestea altor domenii ale politicii (de ex. politica concurenţei, a mediului sau cea fiscală).

- Instrumente ale politicii de proces: este vorba de utilizarea unor instrumente specifice, care se referă numai la un domeniu restrâns al economiei agroalimentare sau al dezvoltării zonelor rurale; Exemple în acest sens sunt toate măsurile politice „curente”, de ex. plăţile directe pe suprafaţă şi premiile pentru exploatare, politica cotei de lapte, intervenţia pe pieţele agricole, politica de import şi export, educaţia şi pregătirea profesională, consultanţa, ş.a.m.d.

Politica agrară practică este orientată spre două grupuri-ţintă centrale:

- Spre economia agrară, aceasta înseamnă agricultură (sectorul primar) şi sectoarele economice formate din furnizării şi clienţii agriclturii (agribusiness);

- Spre acea parte a poporului care are legătură cu economia agrară, cei din spaţiul rural având în vedere condiţiile de viaţă din zonele rurale.

Politica agrară teoretică susţine prin mijloace raţionale politica agrară practică în realizarea diagnozelor şi a analizelor problemelor dar şi în alegerea strategiilor. Această sarcină este de obicei preluată de institutele de cercetare universitare, de instituţiile de cercetare de stat sau de reţelele ştiinţifice la nivelul UE.

1.2 Argumente justificative pentru o politică a sectorului agricol

În principiu politica agrară este un subdomeniu al politicii generale socio-economice. De aceea, această politică trebuie să urmărească obiective, care contribuie în mare măsură la dezvoltarea macroeconomică. În sisteme cu economie de piaţă aceasta se referă la cele patru obiective centrale din punct de vedere politico-economic:

1. Stabilitatea ocupării forţei de muncă: Asigurarea unui grad de ocupare a forţei de muncă ridicat, reducerea subocupării şi a şomajului (ridicat);

2 Stabilitatea valorii banilor: Asigurarea valorii monedei interne faţă de inflaţie, stabilizarea puterii de cumpărare a venitului, asigurarea valorii bunurilor (şi a celor financiare);

3. Un bilanţ echilibrat al plăţilor: Asigurarea unui schimb comercial cu ale ţări, echilibrat pe cât posibil, pentru a proteja valoarea internă a banilor (nivelul preţurilor) şi a valorii externe a banilor (cursul de schimb); atingerea acestor obiective serveşte în acelaşi timp la stabilizarea gradului de ocupare a populaţiei şi la reducerea tensiunilor internaţionale (între ţări cu surplus mare de valută respectiv ţări cu fluxuri mari de numerar – valută);

4. Creşterea economică: Stabilizarea ciclurilor economice şi stimularea unei creşteri economice continue a produsului intern şi nivelului venitului.

Totuşi, pentru politica agrară, s-a formulat, în majoritatea statelor cu economie de piaţă, un sistem de obiective propriu pentru acest sector cu un instrumentar special. Prin acesta se exprimă o anumită poziţie specială a sectorului agricol. Aceasta se justifică prin numeroasele caracteristici deosebite ale agriculturii, caracteristici care nu descriu şi alte sectoare economice sau o fac numai în mică măsură. Acestea se referă la:

- producţie,

- condiţiile de pe piaţă,

- raporturile socio-economice.

O serie de caracteristici cu caracter deosebit ale agriculturii sunt elementare (argumente tradiţionale):

(1) Dependenţa de condiţiile naturale de producţie: În cazul agriculturii, pentru practicarea căreia există o dependenţă de teren, stabilirea organizării unităţii este în strânsă legătură cu condiţiile naturale ale locului de producţie (clima, topografia, ). Acestea au o anumită influenţă asupra sistemului de producţie (intensiv – extensiv; cu sau fără animale, ş.a.m.d.), posibilităţilor de utilizare a mecanizării agricole şi a nivelului producţiilor fizice. Utilizarea metodei „economies of scale” (folosirea avantajelor unei producţii mai mari) prin extinderea volumului producţiei este limitată în cazul sistemelor de producţie agricolă dependente de teren. Aceasta explică o rămânere în urmă a dezvoltării sectorului agricol faţă de alte sectoare. Utilizarea unor metode de producţie eficiente din punct de vedere tehnic şi detaşarea parţială a activităţii agricole de suprafaţa agricolă (de ex. agricultura fără animale) a redus totuşi dependenţa de natură.

(2) Instabilitatea crescută a pieţelor agricole: Variaţiile producţiilor cauzate de starea vremii (ca efect al dependenţei de natură) şi elasticitatea scăzută şi pe termen scurt a preţurilor cererii şi ale ofertei sunt cauzele unei instabilităţi crescute a pieţelor agricole. Deoarece cererea de alimente variază foarte puţin, modificările ofertei produse de starea vremii duc la modificări semnificative ale preţurilor: creşterile ofertei generează scăderi ale preţurilor în timp de reducerea ofertei duce la creşteri ale preţurilor. În general, producătorii suportă pe astfel de pieţe cel mai mare risc privind preţul.

(3) Necesitatea creării unor stocuri (rezerve) şi stabilizarea pieţei: Pentru a putea furniza în mod continuu produsele necesare consumatorilor şi industriei trebuie transformată producţia sezonieră într-un consum continuu. Aceasta presupune realizarea unor stocuri ducând la regularizarea pieţei. Pe lângă aceasta, agricultura nu îşi poate adapta pe termen scurt producţia la cererea de pe piaţă (proces de producţie pe termen lung, fixarea în procesul de producţie a factorilor folosiţi). Deoarece, pe de altă parte, alimentele reprezintă cea mai importantă nevoie de bază a populaţiei, realizarea unor anumite rezerve de alimente (pentru siguranţa naţională) şi totodată anumite regularizări ale pieţelor agricole, în principiu, nu este pusă în discuţie de nimeni.