Prelegeri investiții

TEMA 1. Investiţii – concept, politici

1.1. Noţiuni conceptuale

Noţiunea de investiţie este sinonimul cu: alocare, plasare, dotare, iar într-un sens mai restrîns (financiar) reprezintă o cheltuială făcută pentru obţinerea de bunuri materiale cu o valoare mare şi de durată de folosinţă îndelungată.

În condiţiile economiei centralizate investiţia se considera numai ceea ce se alocă pentru crearea şi dezvoltarea bazei materiale de producere şi a celei pentru sectorul social-cultural.

Economia de piaţă a impus schimbarea opticii privind noţiunea de investiţi. Astfel ele sunt înţelese ca reprezentând partea din venit destinată pentru formarea capitalului. Sau cum subliniază unii specialişti, investiţia reprezintă: „angajarea resurselor făcută cu speranţa realizării unor beneficii în decursul unei lungi perioade de timp în viitor” sau „acţiune prin care se cheltuiesc bani sau alte resurse în speranţa că în viitor se vor încasa sume mai mari de bani sau se vor obţine alte beneficii”.

Aceste formulări evidenţiază conţinutul concret, material al investiţiei (resurse materiale, financiare, etc.) şi scopul final – beneficiul (profitul). Noţiunii de investiţii îi este imanent timpul – element definitoriu al procesului investiţional. Pierre Masse subliniază că investiţia este: „o cheltuială pentru un viitor incert”, deci îi este inerent riscul. Banii trebuie alocaţi imediat şi într-un volum concret, iar profitul se capătă peste o perioadă de timp (dacă se capătă) într-un volum necunoscut prealabil.

Prin urmare, activitatea de investiţii se încunună cu succes cînd are loc compunerea următorilor factori: voinţă, energie, informaţie, bani şi timp. Procesul de investire este un dialog permanent între investitor şi societate, ca rezultat fiecare din aceşti factori are o influenţă dublă.

În primul rînd voinţa: - Pe de o parte voinţa investitorului de a face ceva;

- Pe de altă parte voinţa societăţii (activitatea dată trebuie să fie permisă şi acceptată de societate).

În al doilea rînd energia:

- Pe de o parte pentru realizarea unui proiect investiţional investitorul trebuie să dispună de sănătate fizică şi spirituală;

- Pe de altă parte, investitorul trebuie să fie capabil a utiliza forţele societăţii pentru realizarea scopurilor sale.

În rîndul al treilea informaţia:

- Investitorul trebuie să dispună de informaţia complectă cu privire la piaţă, la evenimentele economice şi sociale ce se petrec în societate, trebuie să înţeleagă nevoia socială şi să ştie cum ea poate fi satisfăcută, căpătînd profituri sau efecte sociale;

- Pe de altă parte investitorul trebuie să explice publicului intenţiile sale, pentru a nu fi impedicat în activitatea sa, uneori astfel putem căpăta ajutoare neaşteptate.

Urmează banii:

- Orice activitate necesită mijloace băneşti pentru a fi „pusă pe roţi”;

- Nici o activitate nu va fi începută dacă ea nu va aduce sub orice formă profit.

Şi dispunerea de timp:

- În primul rînd investiţia necesită timp pentru a fi executată;

- La fel va fi necesar timp pentru a căpăta profiturile previzionate.

Conform ONU investiţiile se clasifică în brute şi nete. Investiţiile brute includ cheltuielile pentru realizarea de noi mijloace fixe, cheltuielile cu reparaţiile capitale, cele pentru creşterea mijloacelor circulante şi soldul mişcării capitalului străin. Investiţiile nete cuprind cheltuielile pentru creşterea capitalului fix şi a celui circulant.

Generalizînd cele enunţate mai sus putem defini investiţiile ca:

• Plasare de fonduri băneşti într-o acţiune, într-un proiect sau operaţie pentru a crea un spor de avuţie, atît la nivelul individului, cît şi al firmelor şi al societăţii, urmărindu-se nu numai sporirea bunurilor şi capacităţii de producţie ci şi obţinerea unui profit;

• Un flux al valorilor care au ca punct iniţial, de pornire, fondurile financiare, o parte a veniturilor şi economiilor realizate;

• O cheltuială efectuată în prezent, certă, în scopul obţinerii unor efecte viitoare, adesea incerte; din acest punct de vedere investiţiile constituie o resursă avansată care comportă un risc.

Referindu-ne la conceptele metodologice ale investiţiilor, în primul rînd trebuie deosebite:

• Investiţiile de capital sau reale (real investments): cumpărarea de bunuri cu scopul producerii altor bunuri ce se vor vinde ulterior;

• Investiţiile de portofoliu sau fianciare (finacial investments): achiziţoinarea de valori, precum hîrtii de valoare, opere de artă, sau crearea unor depozite bancare etc.

În economiile primitive, în curs de dezvoltare, masa majoritară a investiţiilor se referă la cele real, pe când în ţările cu economie dezvoltată majoritatea o deţin investiţiile financiare. O dezvoltare înaltă a instituţiilor financiare investiţionale într-o mare măsură generează creşterea investiţiilor reale. De exemplu, construcţia unei clădiri necesită investiţii reale efectuate de o persoană oarecare. O parte din suma necesară se va achita din mijloacele acumulate, restul poate fi căpătat prin intermediul gajului. Adică persoana a efectuat o investiţie reală în construcţie, iar intermediarul (banca)—o investiţie financiară. Sau să presupunem o întreprindere ce doreşte să se extindă. Investiţiile reale necesare pot fi căpătate în urma realizării unor noi acţiuni pe piaţa primară a hârtiilor de valoare. La rândul său, procurarea acţiunilor constituie pentru cumpărător o investiţie financiară, ulterior el poate vinde pachetul de acţiuni pe piaţa secundară a hârtiilor de valoare. Cu toate că operaţiile pe piaţa secundară nu aduc venit firmei emitente, însăşi existenţa ei duce la mărirea investiţiilor reale. Investitorul ar plăti mult mai puţin dacă nu ar avea posibilitatea să vândă acţiunile rapid şi fără pierderi.

După cum observăm, investiţiile reale şi financiare sunt complementare şi interdependente, nici de cum concurenţiale.