Procesul de Conducere

Conducerea este un proces dinamic de organizare şi coordonare de către un grup, într-o anumită perioadă de timp şi într-un context organizaţional, a altor grupuri de membri ai organizaţiei, în scopul realizării unor sarcini sau scopuri specifice. Acest proces dinamic de organizare trebuie înţeles ca implicând capacitatea conducerii de a integra şi coordona toate resursele (umane şi tehnice) pentru obţinerea rezultatelor dorite. Această definiţie are următoarele implicaţii:

1.Conducerea nu este limitată în mod necesar la o persoană.

2.Conducerea reprezintă un proces dinamic influenţat de o serie de factori: climat organizaţional, caracteristicile grupului sau indivizilor, schimbările ce pot interveni în modul de realizare a sarcinilor, etc. Implicaţia cea mai importantă a acestui fapt ne conduce la concluzia că nu se poate vorbi de un stil de conducere unic, universal valabil, eficient în orice situaţie.

3.Dinamismul actului de conducere presupune orientarea spre cauză şi nu spre efect, presupune activism, iniţiativă, capacitate de previziune şi nu inerţie şi pasivitate.

4.O altă implicaţie a definiţiei se referă la accentuarea importanţei factorului uman. Conducerea eficientă înseamnă tocmai capacitatea de a integra şi coordona eforturile tuturor membrilor organizaţiei pentru a obţine rezultatele dorite.

Conducerea reprezintă o relaţie socială şi anume, relaţiile dintre conducători şi conduşi. Există o ştiinţă a conducerii şi o conducere ştiinţifică (arta conducerii).

Stiinţa conducerii este suma şi interdependenţa a trei componente:

1.Teoria conducerii (concepte, principii, legi);

2.Metodologia conducerii (metodele specifice elaborate pentru realizarea conducerii ca: metoda arborilor de pertinenţă, metoda cazului, jocuri de întreprinderi, metoda drumului critic, pe bază de rezultate, excepţie);

3.Tehnologia conducerii (suportul tehnic care ajută la realizarea conducerii - telefon, fax, telex, computer, etc.).

Conducerea ştiinţifică reprezintă modul concret prin care se aplică în practică ştiinţa conducerii.

Evoluţia concepţiilor în conducere

Evoluţia concepţiilor în conducere constă în stabilirea de trei etape principale:

1.Etapa conducerii empirice - datează de la începutul societăţii şi până în primul deceniu al secolului XX. Se caracterizează prin faptul că se realizează pe bază de experienţă, precedenţă, intuiţie, bun simţ, etc. Cu toate acestea, în această perioadă au existat scrieri despre aceste metode de conducere şi exemplificăm prin Codul lui Napoleon. Finalul acestei etape a fost caracterizat de importante transformări economice şi sociale. Trecerea capitalismului liberei concurenţe în stadiul monopolist, apariţia şi dezvoltarea monopolurilor în forme variate, au determinat îmbunătăţiri în sfera organizării producţiei şi a muncii, implicit în concepţia de conducere.

2.Etapa începuturilor conducerii ştiinţifice - începe în deceniile I-II ale secolului XX şi durează până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial; este perioada în care apar primele lucrări fundamentale ale conducerii iar întemeietorii acestor prime lucrări sunt Frederic Taylor, considerat părintele managementului, iar pentru Europa, Henry Fayol, cu lucrarea ,,Administraţia industrială şi generală”. Taylor şi Fayol au determinat trăsăturile de bază ale conceptului de conducere ştiinţifică, acordând o atenţie mai mare elementului tehnic şi organizatoric, factorul om fiind, oarecum, neglijat.Dezvoltarea forţelor de producţie, aplicarea cuceririlor tehnicii şi ştiinţei au impulsionat dezvoltarea ştiinţei conducerii şi transformarea ei într-o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului. Incepe studierea şi luarea în considerare de către specialişti a factorului uman în producţie, fapt ce a dus la schimbarea concepţiilor tradiţionaliste.

3.Etapa conducerii ştiinţifice propriu-zise - începe din deceniul V-VI al secolului XX şi continuă şi astăzi. Cercetători ca Mayo, Leavit, Mc Gregor sau Whyte încep să acorde o mai mare atenţie individului, grupelor de muncă, relaţiilor dintre indivizi şi grupele de muncă din care fac parte, comportamentului individului şi al fiecărui grup de muncă. Se realizează astfel unitatea dintre factorii tehnici şi cei umani pe baza căreia se îmbogăţeşte paleta de metode şi tehnici utilizate de conducere pentru realizarea de către întreprindere a obiectivelor propuse, cu maximum de eficienţă. In această etapă conducerea ştiinţifică a devenit o ştiinţă cu două trăsături:

a)caracter interdisciplinar;

b)caracter sistemic.

Sistemul este un ansamblu de elemente componente, aflate în interacţiune, care se autoreglează. Astfel, o şcoală este un sistem care are ca elemente elevii, cadrele didactice, bibliotecile, laboratoarele şi care se află în interacţiune şi se autoreglează. In cadrul unui sistem deosebim mai multe subsisteme care pot fi clasificate astfel:

1.După natura componentelor sistemului:

-subsistem tehnic;

-subsistem organizatoric;

-subsistem tehnologic;

-subsistem uman;

-subsistem financiar.

2.După funcţia componentelor şi nivelul deciziilor care se iau:

-subsistem de planificare - se iau decizii strategice ce urmează să se realizeze, cum sunt serviciile de plan;

-subsistem operativ - se iau decizii tactice, de exemplu, serviciul de producţie;

-subsistem de execuţie.

Managementul strategic

Una din direcţiile de evoluţie a managementului contemporan, manifestarea progresului ultimelor două decenii, este managementul de orientare strategică.

Managementul strategic este practicat, mai mult sau mai puţin conştient, de toate organizaţiile, indiferent de mărimea lor, tipul de proprietate sau sfera în care acţionează (economică, socială, politică). Ceea ce urmăreşte este: supravieţuirea organizaţiei în mediul în continuă schimbare, depăşirea greutăţilor, atingerea obiectivelor.

Există o diferenţă netă între strategie şi management strategic. Managementul strategic este cel care trebuie practicat de nivelul superior al aparatului de conducere care răspunde de viitorul organizaţiei, cu tot ceea ce implică acesta. Strategia este o componentă a managementului strategic şi se referă la stabilirea obiectivului fundamental. Tactica fixează căile, metodele, formele de realizare a strategiei.

Managementul strategic presupune:

-să gândeşti din punct de vedere strategic, adică să te orientezi pe problemele de importanţă majoră şi de lungă durată ale firmei;

-strategiile şi politicile să fie instrumente curente de operare în cadrul firmei;

-strategia să fie în permanenţă adaptată la mediu, la modificările variabilelor endogene şi exogene, cu alte cuvinte, strategia este o modalitate de adaptare la mediu şi de orientare spre piaţă.

In general, definiţiile privind managementul strategic se axează pe aspecte caracteristice cum ar fi: conducerea previzională, utilizarea planificării, adaptarea organizaţiei la mediu, folosirea strategiilor şi politicilor.

Ioan Bratul defineşte conceptul drept practicarea consecventă şi coerentă la nivelul întreprinderii şi componentelor sale a conducerii previzionale. Kreitner R. abordează managementul strategic ca fiind procesul de asigurare la un nivel competitiv a aderării organizaţiei la mediul aflat în continuă schimbare. J. Pierce şi R. Robinson arată că managementul strategic reprezintă setul de decizii şi acţiuni concretizat în formularea şi implementarea de planuri proiectate pentru a realiza obiectivele firmei. Corneliu Russu defineşte managementul strategic drept procesul prin care conducerea de vârf a organizaţiei determină evoluţia pe termen lung şi performanţele acesteia, asigurând formularea riguroasă, aplicarea corespunzătoare şi evaluarea continuă a strategiei stabilite.

In opinia aceluiaşi autor, managementul strategic are următoarele componente: scop, misiune, obiective, strategii şi politici.

Scopul defineşte global firma ca organizaţie cu un anumit statut şi un anumit domeniu de activitate. De exemplu, scopul unei organizaţii economice este producţia şi distribuţia de bunuri şi servicii.

Misiunea este transpunerea situaţiei actuale într-un curs nou al acţiunii pe baza viitorului perceput. Ea exprimă sintetic modul de a gândi al managerilor despre activitatea viitoare. Importanţa misiunii este determinată de faptul că:

-defineşte organizaţia într-o anumită etapă a dezvoltării ei;

-constituie punctul de plecare pentru procesul managementului strategic;

-reprezintă un element de concretizare a strategiei fără de care nu poate începe planificarea strategică.

Obiectivele: ceea ce încearcă firma în mod clar şi precis se realizează prin gândire şi acţiune de tip strategic.

Strategiile parţiale, pe domenii sau activităţi, au propriile lor misiuni şi obiective, care derivă din cele generale.

Politicile pot fi privite nu numai sub forma unor declaraţii de intenţii, ci şi ca o sumă de acţiuni exprimate sub formă de programe prin care se asigură transpunerea strategiilor în practică. Politicile fac trecerea de la flexibilitatea ridicată a planificării strategice la inflexibilitatea specifică planificării operaţionale (bugetare).

Managementul strategic este un proces care presupune timp şi acţiune, fără rezultate imediate, nu este o rezolvare concretă şi imediată a tuturor problemelor organizaţiei, ci o şansă în plus de adaptare şi progres care poate fi valorificată prin competenţă şi muncă.

Există numeroase argumente pentru ca managementul strategic să devină o disciplină unitară, coerentă, care va depăşi, probabil, prin complexitate şi importanţă, conducerea operativă a producţiei, privită în acest context ca termen de comparaţie.