Protecția Consumatorului

I. POZIŢIA CONSUMATORULUI ÎN FIECARE DIN FAZELE

ECONOMIEI ŞI ÎN LANŢUL

„PRODUCĂTOR – DISTRIBUITOR – CONSUMATOR”

1. Observaţii introductive

1. Pericolele generate de societatea de consum au fost denunţate mai întâi în Statele

Unite ale Americii de filosofi precum Marcuse (Omul unidimensional), economişti precum

Galbraith (Era opulenţei) şi Vance Packard (Persuadarea clandestină)1 pentru ca, în anul

1962, în mesajul său despre starea naţiunii, preşedintele Kennedy să constate „oficial” că masa

consumatorilor reprezintă, în plan economic, grupul cel mai important, dar şi cel mai puţin

„ascultat”. Acesta a fost, de altfel, prilejul cu care, prin vocea amintitului preşedinte american,

a fost rostită pentru prima oară sintagma „dreptul consumatorilor la securitate” – noţiune ce

avea să facă mai târziu o remarcabilă carieră. În anii 1970, mişcarea consumeristă avea să

cunoască, în Statele Unite, o vigoare neobişnuită, sub impulsul dat de activitatea avocatului

Ralph Nader – primul care avea să câştige un proces important împotriva unui colos industrial

– uzinele General Motors (denunţând, în 1970, caracterul periculos al automobilelor pe care le

fabrica).

2. Un deceniu mai târziu, mişcarea consumeristă câştigă teren şi în ţările Europei

occidentale2, apărând în anii 1980 primele organisme de ocrotire a consumatorilor, ca şi cele

dintâi reglementări legale protectoare. În Franţa, prima variantă a Codului consumaţiei intra în

vigoare în anul 19933. La nivelul Uniunii Europene, a fost adoptat treptat un program complex

de protecţie a consumatorului (prin intermediul, îndeosebi, al unor directive precum Directiva

85/374 CEE privind răspunderea pentru produsele defectuoase), în care domină ideea

îmbunătăţirii calităţii vieţii cetăţenilor Uniunii şi evitarea, pentru viitor, a catastrofelor

alimentare şi sanitare care au tras semnale de alarmă dureroase în trecut.

1 J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, Droit de la consommation, 5e édition, Dalloz, Paris, 2000, p. 2.

2 Pentru detalii, a se consulta J. Beauchard, Droit de la distribution et de la consommation, P.U.F., Paris, 1996, p.

22; Y. Picod, H. Davo, Droit de la consommation, Armand Colin, Paris, 2005, p. 1-45.

2. Privire diacronică

3. Autonomizarea celor trei actori ai spaţiului consumaţiei – producătorul,

distribuitorul şi consumatorul – poate fi observată cu suficientă acribie numai într-o abordare

diacronică4 (deşi uşor simplificatoare) a celor cinci mari etape, cunoscute de societatea umană,

în evoluţia schimburilor economice. Prima fază a economiei este cea autarhică (primitivă), în

care producătorul şi consumatorul se suprapun, fiind una şi aceeaşi persoană: fiecare produce

pentru sine şi consumă ceea ce a creat. Etapa discutată se caracterizează printr-o confuziune a

activităţii de producţie şi a celei de consumaţie, precum şi prin absenţa oricărei activităţi de

distribuţie – datorită inutilităţii unei acţiuni de intermediere între producător şi destinatarul

bunului creat (P = C).

Cea de-a doua fază este artizanală: pentru prima dată, consumatorul este o a doua

persoană, căreia i se adresează activitatea de elaborare a producătorului. Disocierea producţiei

de activitatea de consum este aici posibilă, însă nu putem vorbi încă despre apariţia

intermediarului între cei doi şi, în consecinţă, despre o activitate propriu-zisă de distribuţie.

Relaţia consumatorului cu producătorul se stabileşte cel mai adesea la iniţiativa primului,

producţia având loc „la comandă” şi respectând preferinţele consumatorului, care deţine rolul

dominant (P – C).

4. Cea de a treia etapă este una comercială: producătorul şi consumatorul nu se mai

află – ca regulă – într-o relaţie directă, ci sunt puşi în legătură de un al treilea actor:

distribuitorul. Apar vânzătorii ambulanţi, apoi cei sedentari. Distribuitorul se limitează iniţial la

a fi transportatorul mărfurilor către consumatori, dar devine treptat un „cumpărător în scop de

revânzare” a bunurilor solicitate /căutate de consumatorul propriu-zis (P – D – C).

În cea de-a patra fază, cea industrială, asistăm la dezvoltarea „producţiei

standardizate” – o producţie de masă, în privinţa căreia este de remarcat inversarea originii

ofertei: atât iniţiativa stabilirii legăturii comerciale, cât şi conţinutul ofertei aparţin

producătorului, care deţine în această fază rolul dominant. Producătorul depăşeşte starea de

expectativă dictată de cererea distribuitorilor şi consumatorilor şi recurge la o producţie

standardizată, aflată rapid la sursa „societăţii de abundenţă” şi a consumismului de mai târziu.

3 J. Calais-Auloy, Fr. Steinmetz, cit. supra, p. 3.

4 A se vedea, pentru dezvoltări, D. Ferrier, Droit de la distribution, deuxième édition, Litec, Paris, 2000, p. 3-4.

Oferta depăşeşte adesea cererea, iar dificultatea majoră încetează să mai fie cea de a produce,

devenind o problemă de „a vinde ceea ce s-a produs”. O premisă pentru augmentarea rolului

distribuitorului, ca şi pentru tragerea primului semnal de alarmă: trebuinţele reale ale

consumatorului riscă să fie neglijate, iar poziţia sa excesiv speculată! (P – D – C).

Cea de a V-a fază economică este cea consumeristă, caracterizată printr-un veritabil

paradox: pe de o parte – la nivelul ostensibil al analizei – consumatorul pare a fi, aici, actorul

principal. Exigenţele sale încep să fie luate în calcul: nevoia de securitate a produselor şi

serviciilor, calitate şi fiabilitate a acestora, dar şi reduceri de preţ, oferte promoţionale,

preocuparea producătorilor şi distribuitorilor pentru „confortul actului de cumpărare”. Pe de

altă parte, producătorii şi distribuitorii rivalizează pentru seducerea şi fidelizarea clientelei şi

intră într-o concurenţă acerbă, ale cărei reguli sfârşesc prin a fi fixate cu acurateţe. Activitatea

de intermediere surclasează adesea în importanţă actul de producţie, iar distribuitorul deţine, în

numeroase cazuri, „controlul” activităţii producătorului (P – D – C).

Care este, în acest context, poziţia consumatorului? Cel mai frecvent, una de

inferioritate psihologică, informaţională şi / sau economică, în raport cu profesioniştii

comerţului. Apare şi se dezvoltă ceea ce avea să se numească dreptul consumaţiei: un

supradrept, un melanj de norme de cea mai diversă natură – norme de drept civil, comercial,

penal, administrativ, procesual – dar şi, din ce în ce mai frecvent, norme autonome, reguli sui

generis, care transcend diviziunile tradiţionale ale dreptului, ca şi soluţiile clasice la problemele

„părţii slabe” în contracte.