Strategii investiționale internaționale

1. Evolutia fenomenului globalizarii economice

1.1. Abordarile macroeconomice si microeconomice ale globalizarii

1.2 Caracteristici si implicatii ale “vechii globalizari” si “noii globalizari”

1.3 Trecerea de la globalizarea pietelor la globalizarea productiei si serviciilor

1.1. Abordarile macroeconomice si microeconomice ale globalizarii

Principalii factori favorizanti ai globalizarii sunt:

- liberalizarea comertului international si a fluxurilor de capital,

- dereglemetarea diverselor sectoare de activitate in tot mai multe tari,

- reducerea semnificativa a costurilor transportului si comunicatiilor,

- progresele revolutionare din sfera IT, care au facut posibila digitalizarea aspectelor legate de proiectare, productie si marketing, localizand aceste functii in zone diferite,

- disponibilitatea unui mare numar de muncitori, ingineri si alte categorii de specialisti in tari cu salarii reduse.

Este de actualitate intrebarea: in ce masura globalizarea va uniformiza evolutia companiilor, fortandu-le sa adopte strategii de dezvoltare similare ?

Exista o diversitate de raspunsuri la aceasta problema, care contureaza de fapt si previziunile privind evolutia globalizarii economice, si care isi au originea in doua conceptii diferite privind evolutia societatii, respectiv modelul convergentei si modelul diversitatii nationale a capitalismului.

Modelul convergentei deriva din teoriile economice clasice, de la David Ricardo, din secolul al XVIII-lea, pana la Paul Samuelson, in prezent, referindu-se la “avantajele comparative” si “factorii egalizarii preturilor”, atunci cand munca si capitalul se transfera usor peste granite, iar marfurile si serviciile in care acestea se regasesc se misca nestingherite pe plan international. Rezultatul consta in egalizarea salariilor, ratelor dobanzii si preturilor in toate tarile participante la fluxurile internationale de comert si investitii.

Indiferent de cauzele puse la baza globalizarii (triumful politicilor neoliberale, liberalizarea pietelor financiare si dereglementarea sectorului utilitatilor publice, schimbarile produse in regulile si tehnologiile disponibile, avand ca rezultat reducerea barierelor din calea schimburilor internationale), teoreticienii modelului convergentei privesc globalizarea ca pe un proces riguros si ireversibil, care va genera convergenta sistemelor de productie si distributie. Firmele care produc aceleasi tipuri de marfuri si concureaza intre ele pe piata mondiala, se vor dezvolta pe traiectorii tehnologice similare.

Adeptii modelului diversitatii nationale a capitalismului pornesc de la particularitatile sistemelor economice ale diverselor natiuni si sustin ca globalizarea va avea efecte diferite asupra diverselor societati.

Ideea modelelor nationale ale capitalismului a fost lansata in anul 1991 in lucrarea “Capitalism vs. Capitalism” a francezului Michel Albert . Acesta a sustinut ca exista doua modele de baza ale capitalismului: modelul germano-japonez si modelul anglo-american.

La momentul respectiv modelul germano-japonez parea ca functioneaza mai bine, Michel Albert oferind urmatoarele explicatii:

- orizonturile lungi de timp ale managerilor si investitorilor germani si japonezi, spre deosebire de investitorii din SUA si Anglia care sunt interesati, in primul rand, de randamentele trimestriale si castigurile pe termen scurt;

- relatiile de cooperare intre muncitori si patroni;

- abilitatea de a realiza produse de inalta calitate si diversitate, si nu produse standardizate, specifice productiei de masa americane.

Liantul acestor sisteme economice este constituit de normele de solidaritate sociala intarite in Germania de sindicate puternice, iar in Japonia de sistemul angajarii pe viata in companiile mari.

Spre deosebire de acest model, in SUA si in Anglia, pietele si relatiile sunt configurate de contracte, ca instrumente primordiale de organizare economica. Acestea creaza o flexibilitate a pietei muncii si nu obliga sistemul educational si de training la o sincronizare cu cerintele locurilor de munca. Sistemul de productie este mai degraba inflexibil, cu rezultate mai bune pentru seriile lungi de fabricatie, decat pentru produsele de nisa. Pietele de capital functioneaza foarte bine in directionarea resurselor financiare catre noi activitati. Aceste tari exceleaza in inovatie si beneficiaza de un larg accept public in privinta situatiilor de restructurare.

Se accepta, desigur, o multitudine de diferente intre tari, induse de cultura, traditii, sisteme legale si optiuni politice, dar se considera, in acelasi timp, ca se poate delimita doar un numar restrans de coordonate pentru dirijarea economiei capitaliste, precum:

- alocarea resurselor intre muncitori, manageri si investitori,

- organizarea productiei, cercetarii si dezvoltarii,

- educarea fortei de munca,

- incurajarea inovatiei,

- finantarea investitiilor.

Venind in intampinarea lui Michel Albert, profesorii Peter Hall (Harvard) si David Saskice (Duke) arata ca functiile dirijiste ale statului capitalist sunt abordate diferit in urmatoarele doua tipuri de economii:

- economii de piata liberalizata, precum Anglia si SUA, in care alocarea si coordonarea resurselor se face preponderent prin piata;

- economii de piata coordonata, precum Germania si Japonia, unde rezolvarea principalelor aspecte se face prin negociere, relatii pe termen lung si alte mecanisme non-piata.