Auditul în Marketing

CAPITOLUL 1. FUNCŢIA DE AUDIT

1.1. MISIUNEA FUNCŢIEI

Definirea misiunii auditului intern a constituit domeniul preocupărilor pentru mulţi specialişti, dar cea dată de Lawrence B. Sawyer – cu ocazia unei conferinţe – este considerată ca rezumând cel mai bine rolul acesteia, şi anume: “Auditul intern reprezintă evaluarea independentă a numeroaselor operaţiuni şi sisteme de control dintr-o organizaţie prin care se stabileşte dacă se urmează proceduri şi politici adecvate se stabilesc standarde se determină dacă resursele sunt folosite economic şi eficient şi dacă misiunile programate sunt efectiv îndeplinite şi dacă obiectivele organizaţiei sunt atinse”.

În condiţiile apelării la explicaţiile oferite de un director sau responsabilul de produs, auditorul va trebui să se exprime într-o manieră independentă, ceea ce înseamnă că el nu poartă nici o responsabilitate operaţională pentru garantarea obiectivităţii raţionamentului acestora. El va trebui să-şi exprime numai punctul de vedere în ceea ce priveşte domeniul audiat. Auditorul trebuie să se pronunţe însă asupra următoarelor aspecte:

- fiabilitatea şi integritatea informaţiei;

- conformitatea (realitatea) informaţiei;

- utilizarea eficientă a resurselor alocate;

- rezu ltatele în raport cu obiectivele şi programele stabilite.

“Câmpul de acţiune al auditului intern poate fi mai larg sau mai restrâns. El poate să se refere la toate activităţile unei întreprinderi sau, dimpotrivă, doar la un singur sector (o funcţie, un serviciu). Poate să includă organizarea firmei (structuri, sisteme, proceduri) sau calitatea gestiunii (economie, productivitate, rezultate, profit), depistând disfuncţiunile şi cauzele ineficienţei”.

Teoretic, nu există deci, nici un sector dintr-o întreprindere care să nu constituie obiect al auditului. Doar profunzimea analizei poate să varieze în funcţie de cunoştinţele auditorului pentru că atât meseriile, cât şi tehnicile devin din ce în ce mai complexe, mai performante. Deci, auditorul apare adesea ca un generalist care completează o lipsă relativă de specializare cu o viziune globală asupra întreprinderii.

1.2. EVOLUŢIA FUNCŢIEI DE AUDIT

Funcţia de audit a luat naştere odată cu criza financiară din 1929 din Statele Unite. Auditul intern este o funcţie care îşi are rădăcinile în contabilitate şi prin care trebuie să se asigure controlul intern al organizaţiilor, astfel încât să fie protejate interesele firmei (întreprinderii). Auditorul tradiţional se ocupa de faptele deja petrecute; el trebuia să investigheze datele deja contabilizate. Această concepţie veche despre audit a fost înlocuită de o orientare nouă care necesită un consilier managerial pe toate planurile şi care îşi aduce contribuţia în domenii diverse, pe termen scurt, mediu şi lung.

Descentralizarea întreprinderilor a dus la descentralizarea puterii dar şi la creşterea riscurilor.

Pentru audit aceasta înseamnă o orientare strategică misiunile fiind definite şi îndeplinite în concordanţă cu obiectivele strategice stabilite de întreprindere. Alături de criteriile vechiului audit, acum se adaugă preocuparea pentru asigurarea viitorului. În această optică, marketingul constituie o axă importantă a auditului.

Auditorul nu mai este un expert în puncte slabe, el devine acum un consilier intern al întreprinderii.

Funcţia de audit este deschisă întregii firme: nu mai vorbim doar de o revizie contabilă, ci de audit informatic, audit social, audit juridic. Această dechidere este adesea însoţită de specializarea tehnică (de calificarea) a auditorului. Auditul informatic indică o evoluţie spre un sector de înaltă tehnologie, dar şi de mare risc.

1.3. DEMERSUL AUDITULUI

După analiza funcţiei de audit intern, din punct de vedere al evoluţiei este interesant de abordat şi aspectul metodologic al auditului. Fie că este vorba despre subiectul abordat, fie că este vorba despre mediu, auditul se bazează pe principii şi un cadru de lucru permanent. La nivelul principiilor, L.B.Sawyer a elaborat zece legi ale auditului, care pot fi enunţate astfel:

1. Cunoaşterea obiectivelor unităţii auditate; trebuie, într-adevăr ştiut care este locul acestui serviciu în organizaţie, finalitatea urmărită, obiectivele fixate.

2. Cunoaşterea tipurilor de control stabilite pentru verificarea operaţiunilor: întreaga activitate poate să conţină, din multiple motive, erori care pot duce, din neatenţie, la apariţia fraudei; organismul care efectuează controlul trebuie să deţină mijloace proprii de verificare care acţionează ca nişte “anti-corpi”, garantând buna “sănătate” a informaţiilor.

3. Cunoaşterea standardelor, a procedurilor care servesc drept mijloace de lucru; toată activitatea este realizată pe baza unei metode care trebuie aplicată: în producţie, în contabilitate, în gestiunea personalului (legislaţia muncii, convenţiile colective).

4. Cunoaşterea clienţilor, a eşantioanelor folosite, a numărului de rapoarte ale magazinelor, a numărului zilnic de mişcări a produselor.

5. Cunoaşterea punctelor slabe: auditorul trebuie să dovedească prin fapte şi nu prin vorbe (dacă vrea să fie credibil) şi trebuie să răspundă obligaţiilor de etică profesională: integritatea şi independenţa.

6. Cunoaşterea cauzelor, a circumstanţelor care au condus la anomalii; nu pot fi rezolvate problemele decât cunscând împrejurările în care s-au produs.

7. Cunoaşterea efectelor pe care le-ar avea erorile; aici trebuie înţeleasă şi evoluţia noţiunii de risc: doar erorile importante trebuie luate în considerare. Nu serveşte la nimic încercarea eliminării tuturor erorilor pentru că aceasta ar implica cheltuieli însemnate şi, fără îndoială, nejustificate în raport cu pierderile constatate.

8. Cunoaşterea personalului din unitatea controlată; munca auditorului se bazează pe cunoştinţe teoretice, dar şi aspectul relaţional este, de asemenea un factor care concură la reuşita misiunii sale; această muncă constă în judecarea funcţiei şi nu a persoanei.

9. Este necesar de ştiut cum şi când comunicăm; în acest sens, greşelile descoperite trebuie discutate cu responsabilii înainte de a prezenta conducerii raportul.