Cercetare de Marketing

Cursul nr.1. Noţiuni introductive şi aspecte ale gândirii economice din Antichitate şi din Evul Mediu

1.1. Necesitatea studierii gândirii, teoriilor şi doctrinelor economice

Privind lucrurile în evoluţia lor procesuală, doctrina reprezintă rezultanta evoluţiei: de la idee, la gândire şi la teorie economică.

*Ideea economică înseamnă produsul iniţial de reflectare în mintea omului a realităţii economice reprezentată printr-o noţiune, părere, gând, judecată simplă, cu privire la un proces sau fenomen economic. Situat, de la începuturile existenţei sale, în faţa ecuaţiei: “resurse limitate – nevoi nelimitate”. O ecuaţie dificilă şi adesea fără soluţii acceptabile, omul a trebuit, de la început, să aibă reprezentare în economiei pentru a găsi căile şi mijloacele cele mai la îndemână şi mai eficace spre a-şi satisface trebuinţele cu minimum de efort.

*Gândirea economică reprezintă procesul de reflectare activă şi raţională în mintea oamenilor a realităţii economice ca şi produsul acestei reflectări. Produsul se poate situa la niveluri diferite în funcţie de calitatea informaţiei deţinute şi prelucrate ca şi cea a „laboratorului” în care are loc procesul: o minte informată, dotată nativ şi instruită „produce” un rezultat de o calitate superioară. Conturarea unui curent de gândire economică se realizează în funcţie de capacitatea diferiţilor autori de a percepe problemele majore din timpul lor şi de a le explica profesional, respectiv după nivelul teoretic al explicaţiilor fundamentate şi eficienţa practică a propunerilor de politică economică pe care le fac pe acesta bază.

*Teoria economică constituie, tocmai un rezultat superior al procesului de gândire, caracterizate printr-un ansamblu de idei, propoziţii adevărate, organizate într-un sistem logic coerent, prin care se descrie şi se explică un domeniu al realităţii economice. Prin studiul documentelor şi înscrisurilor se propune dezvăluirea cauzelor, esenţa şi legile de mişcare care guvernează evoluţia fenomenelor economico-sociale. Elaborarea unui asemenea studiu nu poate fi opera unor neprofesionişti. Dimpotrivă, este vorba de specialişti, de minţi instruite care apelează, la anumite mijloace şi adoptă metode de lucru specifice.

*Doctrina economică redă, teoria economică activată, reprezentând totalitatea ideilor, principiilor şi tezelor fundamentale privitor la sistemul ştiinţific al economiei. Este un complex de teorii care nu se mulţumeşte cu o prezentare abstractă, neutră a realităţii, dimpotrivă vine cu partea activă: a)face aprecieri, realizează judecăţi pentru a sugera, pe această cale, proiecte de reformă; b)face apologia sau condamnă situaţia existentă sau care a existat la un moment dat; c)raţiunea ei este de a spune ce trebuie făcut sau nu trebuie făcut. Pe scurt: 1)în timp ce doctrina spune ce trebuie să fie sau să nu fie executate, prin intermediul politicilor economice, şi pe baza experimentelor; 2)teoria spune ce este de făcut şi serveşte ca instrument de analiză. Dacă teoria economică utilizează, în spiritul rigorilor ştiinţei, metode empirice şi descriptive, doctrina este, în esenţă o gândire normativă, ea sugerează calea, pe care efortul uman trebuie consumat spre binele individual şi cel colectiv.

Cunoaşterea doctrinei economice presupune, deci, înţelegerea atât a teoriei pe care se grefează, cât şi percepţia politicilor economice prin care se verifică. De aici, calitatea de întreg şi de sinteză a studiului doctrinelor.

Denumirea doctrinei poate veni fie de la cel care în mod substanţial şi-a adus contribuţia la elaborarea ei (doctrina ricardiană, keynesistă, marxistă, etc.) fie de la personalitatea politică sub conducerea căreia doctrina respectivă a fost pusă pe rol (doctrina Ronald Reagan, Konrad Adenauer, Margaret Thatcher, etc.) deşi respectiva personalitate nu are nici o contribuţie ştiinţifică la elaborarea doctrinei ca atare, fie, de la genul de măsuri pe care îl preconizează: liberală, dirijistă, protecţionistă, etc.

Două categorii economice se mai cer a fi explicitate pentru ca demersul nostru să fie cât mai transmisibil, şi anume: şcoala de gândire economică şi curentul de gândire.

*Şcoala de gândire economică este o formaţiune ştiinţifică a unor oameni de specialitate grupaţi, prin propria voinţă, în jurul: unui mentor, unei idei directoare. Directorul şcolii reprezintă o personalitate consacrată, cu contribuţii ştiinţifice originale recunoscute. El îşi „alege” ucenicii pe care îi recunoaşte sau nu. Şcoala îşi propune ca, într-o manieră proprie, apelând la metode specifice, să sondeze şi să analizeze un anumit domeniu al realităţii economice. De obicei, formaţiunea ştiinţifică respectivă se coabitează în slujba unui interes naţional. Şcoala fiziocrată a lui Francois Quesnay a fost prin excelenţă franceză, şcoala economică clasică a fost preponderent engleză. Cunoscute prin contribuţiile lor sunt: şcoala engleză de la Cambridge avându-l ca mentor spiritual pe John Maynard Keynes, şcoala de la Chicago cu liderul spiritual Milton Friedman, promotoare a monetarismului, şcoala din Virginia avându-l ca protagonist pe James Buchanan, etc. Puţine şcoli au vocaţia universalului şi sunt reprezentate din perimetre teritoriale diferite. Şcoala neoclasică a fost, în acest sens, un exemplu.

*Curentul de gândire economică reprezintă un ansamblu de teorii şi doctrine economice care explică şi susţin un anumit gen al dezvoltării. Poate fi opera unei singure şcoli, de mari dimensiuni (marxismul, keynesis-mul, etc.) sau, dimpotrivă, a mai multor şcoli: liberalismul, neoliberalismul, dirijismul, economia periferică, radicalismul, etc.