Marketing Cultural

CULTURA – DEFINITIE, COMPONENTE, TERMENI ÎNRUDITI.

TIPURI DE CULTURĂ

Fenomenul culturii este unul foarte complex, astfel încât există o mulţime de definiţii. Doi autori ce au analizat fenomenul culturii au identificat 163 de definiţii diferite ale culturii. Termenul provine de la latinescul cultura, care înseamnă cultivarea pământului. Cicero este primul care l-a utilizat în sens de cultură a spiritului. Apoi Voltaire a preluat această definiţie şi el a şi încetăţenit termenul.

1. Definiţii ale culturii (exercitiul 2 – dati o definitie a culturii)

Cultura este orice produs al gândirii şi activităţii umane ce devine un bun comun societăţii. Ea cuprinde toate produsele materiale şi nemateriale ale omului. Tot ceea ce în societatea omenească este transmis mai degrabă social şi nu biologic.

Alte definiţii:

- Cultura este acel tot complex ce cuprinde ştiinţele, credinţele, artele, morala, legile, obiceiurile şi celelalte aptitudini şi deprinderi dobândite de om, ca membru al societăţii. (Edward Tylor, antropolog).

- Cultura este moştenirea socială alcătuită din modele de gândire, simţire şi acţiune caracteristice unei populaţii sau unei societăţi, inclusiv expresia acelor modele în lucruri concrete.

- Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de-a lungul istoriei omenirii

- Cultura rămâne după ce ai uitat totul (e. Herriot)

După unele definitii cultura şi civilizaţia sunt acelaşi lucru. Însă astăzi se consideră că civilizaţia şi cultura nu sunt sinonime. Cultura se referă la simboluri şi valori transmise social, civilizaţia se referă la organizarea societăţii și la partea materială a culturii.

2. Componentele culturii (exercitiul 4)

Cultura în sensul cel mai larg cuprinde:

- Cultura materială – adică creaţiile concrete şi tangibile

- Cultura nematerială – creaţiile abstracte ale societăţii.

1. componente cognitive – idei, cunoştinţe, opinii

2. componente axiologice – valori

3. componente normative – normele (reguli ce ordonează comportamentul indivizilor în grup – legi, obiceiuri, moravuri)

4. componente simbolice – simbolurile (semne convenţionale asimilate prin educaţie şi care dobândesc înţeles prin consens social – cuvinte, gesturi, imagini vizuale, obiecte), limba, gesturile.

3. Termeni înrudiţi cu conceptul de cultură (exercitiul 5)

- Subcultura – este o cultură caracteristică unui grup social restrâns, ce cuprinde norme şi valori diferite de cele social acceptate. Subculturile pot fi alternative, dar şi ostile, concurente sistemului cultural dominant. În acest caz, când subcultura devină opusă valorilor dominante se mai foloseşte şi termenul de contracultură (Milton Yinger). Termenul este foarte folosit în sociologia devianţei – subcultură delincventă. Alte utilizări: subcultură a tinerilor, a diferitelor profesii, subcultura homosexualilor, etc.

- Aculturaţie – (concept cu originea în antropologia culturală) este procesul de interacţiune a două culturi ce intră în contact. Aculturaţia se manifestă fie prin schimbări în ambele culturi, fie doar într-una din ele, care preia valorile celeilalte – în acest caz utilizăm termenul de asimilare (adică integrarea unui grup străin, imigrant sau subordonat în societatea gazdă dominantă) Prin asimilare, sau aculturaţie grupul subordonat acceptă şi interiorizează valorile şi cultura grupului dominant. Cel mai cunoscut exemplu pentru români, este fenomenul de aculturatie ce a avut loc odată cu cucerirea Daciei de către romani. Aculturatia apare nu numai când două culturi diferite intră în contact, ci și atunci când două tipuri ale aceleiași culturi vin în contact (de exemplu cultura urbană și cultura rurală; adesea procesul de urbanizare este înteles ca un proces de aculturatie).

- Enculturaţie – este corespondentul antropologic al termenului de socializare. Se referă la internalizarea de către individ a normelor şi valorilor grupului de apartenenţă.

- Difuziune – desemnează răspândirea atributelor culturale de la o cultură la alta, prin contactul dintre diferite grupuri culturale. La extrem difuzioniştii încearcă să arate că elementele culturii umane au apărut într-un singur loc de pe glob și apoi s-au răspândit peste tot (vezi similarităţile dintre templele maiaşe şi piramidele egiptene, de ex.) Însă această concepţie este astăzi depășită. Astăzi se consideră că difuziunea este o modalitate de înnoire a culturilor, complementară invenţiei. Ritmul difuziunii (ritmul în care o populaţie preia elemente culturale noi) este dat de caracteristicile popualaţiei (mărime, omogenitate), densitatea relaţiilor interpersonale, eficacitatea sursei de transmitere.

- Model cultural (Ruth Benedict) – ea spune că fiecare popor are un anumit model cultural (pattern cultural), adică un anumit fel de a se comporta, o anumită configuraţie a valorilor, anumite tradiţii, o anumită fizionomie.

4. Tipuri de cultură

Există trei mari tipuri de cultură:

1. cultura populară

2. cultura cultă (înaltă)

3. cultura de masă

CULTURA POPULARĂ

Este cultura specifică societăţilor tradiţionale, rurale. La nivelul ei se formează şi se dezvoltă limba fiecărui popor, cunoştinţele comune despre lumea înconjurătoare; tot în cadrul ei se constituie mitologiile de bază ale colectivităţii (care sunt de fapt încercări de înţelegere a lumii), se elaborează valorile etice fundamentale. Expresia artistică a culturii populare este folclorul.

Caracteristici ale culturii populare (şi ne referim la cultura populară arhaică, nu cea cum o ştim noi azi):

- Caracterul integral – faptul că ea cuprinde atât cultura materială cât şi cea spirituală. Caracterul integral se referă de asemenea la faptul că manifestările artistice ca literatura (poezia), muzica, dansul, portul popular, etc. sunt integrate şi formează un singur bun cultural, nu sunt separate. (Ex: în dansurile populare se şi strigă se şi cântă, oamenii poartă portul popular)

- Caracterul oral şi spontan – se transmite prin viu grai, iar creaţia artistică nu este un proces planificat, realizat după un plan sau o organizare prestabilită. Ea este spontană. În satul românesc arhaic de ex, oricine poate crea, sau poate îmbogăţi o creaţie populară.

- Caracterul anonim şi colectiv – creaţia populară nu este personalizată nu este legată de numele unui individ şi nu e proprietatea individuală a cuiva anume. Opera are caracter deschis, neîncheiat. Permanent ea poate fi continuată, cizelată, nuanţată, şi în final nu se mai ştie cine a fost autorul (pentru că au fost mai mulţi autori). Nu se poate face o diferenţă clară între creator, interpret şi public.