Monedă și Credit

CAPITOLUL 1. ORIGINEA, FORMELE ŞI FUNCŢIILE MONEDEI

1.1. Etimologia termenului “moneda”

1.2. Istoricul monedei

1.3. Caracteristicile şi funcţiile monedei

1.4. Clasificarea semnelor monetare

1.5. Masa monetară

Obiectul disciplinei MONEDĂ ŞI CREDIT îl reprezintă studierea unor laturi obiective şi subiective semnificative, de legiferare şi organizare a relaţiilor băneşti şi de credit.

Principalele ipostaze ale relaţiilor băneşti şi de credit investigate sunt:

- legităţile care guvernează relaţiile băneşti şi de credit în evoluţia lor în decursul dezvoltării economico-sociale;

- reglementările juridice, uzanţele, practica monetară şi de credit pe plan naţional şi internaţional;

- rolul monedei, al băncilor şi creditului în viaţa economică şi socială

Ca disciplină de învăţământ, MONEDA ŞI CREDITUL se corelează prin conţinutul său cu economia politică, care studiază ansamblul relaţiilor economice şi care îi asigură baza teoretică şi metodologică, cu finanţele, al căror areal include relaţiile băneşti şi mutaţiile patrimoniale pe care acestea le provoacă, cu ştiinţele juridice, întrucât organizarea monetară, bancară şi activitatea de creditare se află sub incidenţa legii, cu doctrinele economice şi politice care se constituie ca punct de plecare şi suport pentru formularea şi promovarea politicilor monetare şi de credit.

1.1. Etimologia termenului “monedă”

Cuvântul “monedă” provine din termenul latin “moneta” derivat din verbul “moneo” cu semnificaţia de “a avertiza”.

În lumea romană primul atelier monetar a început să funcţioneze din anul 269 î.Hr. acest atelier era plasat pe Capitoliu, lângă templul zeiţei Junona (soţia lui Jupiter, protectoarea femeilor, în special a celor căsătorite şi a viitoarelor mame). Legat de episodul prin care gâştele sacre ale templului au avertizat asupra iminentului asalt al galilor şi au salvat Roma, zeiţa a primit şi supranumele de moneta (avertizoare). Acest nume s-a extins apoi asupra atelierului şi producţiei lui şi a pătruns în vorbirea curentă.

În terminologia monetară contemporană se utilizează alternativ doi termeni: unul care exprimă, în general unitatea de valoare: “bani”, altul care exprimă forma naţională reprezentativă: moneda. Cu timpul cei doi termeni au devenit sinonimi.

În DEX termenul de monedă este definit ca fiind “ban de metal (rar de hârtie) care are sau a avut curs legal pe teritoriul unui stat”.

În prezent, termenul de monedă, nu se foloseşte doar în accepţiunea de piesă de metal determinată, ci în sensul său larg ce cuprinde şi biletele de bancă şi banii de cont.

1.2. Istoricul monedei

Evoluţia istorică a monedei poate fi grupată în trei mari etape:

- de la economia de troc la moneda abstractă

- de la moneda abstractă la moneda concretă sau materială (cu valoare intrinsecă)

- de la moneda materială la moneda dematerializată sau simbolică (fără valoare intrinsecă)

a) de la economia de troc la moneda abstractă

Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii umane, fiind prezentă în tranzacţii sub forma unor mărfuri obişnuite şi variate.

Exteriorizarea valorii se realiza odată cu schimbul, prin raportarea mărfurilor la o marfă care îndeplinea rolul de monedă.

Acest etalon de valori nu putea fi decât o monedă abstractă, o monedă care nu dă loc la o reprezentare concretă.

În Egipt, Grecia şi Roma în antichitate s-a folosit ca etalon de valori “capul de vită”

b) de la moneda abstractă la moneda concretă sau materială (cu valoare intrinsecă)

Moneda materială era reprezentată de un anumit bun care a înlăturat trocul şi care intervenea efectiv în schimbul de mărfuri.

Măsurarea valorii mărfurilor obişnuite va fi posibilă prin stabilirea unui bun în calitate de etalon monetar. Bunul monedă etalon trebuie să fie durabil, pentru a conserva puterea de cumpărare. Era necesar, de asemenea, să fie divizibil, pentru a permite efectuarea plăţilor şi să prezinte valoare proprie, intrinsecă, suficient de mare şi stabilă.

Moneda materială a trecut prin două faze:

- moneda marfă – este vorba de o marfă aleasă printre multe altele având calităţi fundamentale efectuării schimbului (se detaşează uşor, are o anumită valoare de întrebuinţare, este divizibilă, dă încredere la toată lumea, şi care se conservă pe un timp îndelungat). De exemplu: sclavi, tutun, ceai, ţesături etc.