Deontologie profesională

Deontologia şi teleologia

Sunt două orientări teoretice care privesc acţiunea umană din 2 perspective diferite. Deontologia consideră că şi în acţiune şi în aprecierea acţiunii trebuie să plecăm de la norme, întrucât numai dacă respectă normele o acţiune are valoare. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei reprezentări este Kant cu imperativul său: „fă-ţi datoria orice s-ar întâmpla”.

Teleologii fac însă observaţia că omul poate pleca de la o normă corectă şi poate să nu ajungă la un rezultat valoros, întrucât cel ce acţionează nu ţine cont de caracterul specific/aleator al evenimentelor imprevizibile care pot să apară în cursul acţiunii.

De aceea teleologii, în aprecierea unei acţiuni, pun accentul pe finalitatea ei, pe scopul realizat efectiv. La aceasta deontologia obiectează că la realizarea unui scop pozitiv se poate ajunge şi prin folosirea unor mijloace discutabile. Singura soluţie este aplicarea principiului complementarităţii.

Perspectiva teleologică deschide problema compromisului. Trebuie să distingem între compromisul admisibil şi compromisul inadmisibil.

Din punctul nostru de vedere există câteva condiţii ce conferă caracter admisibil unui compromis:

- Realizarea scopului trebuie să fie imperios necesară (o problemă de viaţă şi de moarte)

- Scopul reprezintă o valoare autentică

- Nu există o altă cale prin care să se ajungă la realizarea scopului

Deontologiile pragmatisme aşază la baza vieţii deontice principiul utilităţii (al eficienţei). Acest principiu este criticabil.

Considerăm că principiul de bază este corectitudinea.

DEX – care respectă regulile, normele dintr-un domeniu dat; aşa cum trebuie

(despre oameni): tipul care are o ţinută, o purtare, o atitudine ireproşabilă, cinstit, leal .

Prin definiţie putem înlocui termenul „respect” cu termenul „conform”.

Corectitudinea nu este o entitate, ci este o relaţie. Relaţia omului cu normele şi regulile existente. Corectitudinea vizează oamenii, deci nu vizează nici lucrurile, nici animalele.

Arcul semantic extensiv al cuvântului – este utilizat în toate planurile (acţiunii şi comportamentului uman).

- Pe plan pragmatic ceva poate fi făcut corect sau incorect

- În planul comportamentului – punctualitatea

- În planul comunicării / al limbii

- Planul gândirii – 3 principii fundamentale ale gândirii fixate de către Aristotel (principiul identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus)

Orice activitate are reguli (nu este instinctivă, întâmplătoare) încât oricare dintre ele cade sub incidenţa corectitudinii.

Arcul intensiv

Corectitudinea nu este o relaţie, ci o metarelaţie în sensul că ea defineşte relaţia noastră ca oameni cu normele existente care sunt tot relaţii.

Termenul „relaţie” are mai multe sinonime:

- Legătură (empiric)

- Conexiune (când prea tehnic, când prea abstract)

- Raport (este preferabil pentru aspectul intensiv, este un termen precis, cuantificabil)

În acest sens, norma deontică, având şi o dimensiune profesională, cuantificabilă şi raportul nostru cu această normă este cuantificabil.

Asimetria axiologică

În etică funcţionează măsura, iar în deontologie măsurarea.

Termenii axiologici au de regulă grade, implicând expresia lui Aristotel „mai mult sau mai puţin”.

Termenul „corect” nu are grade, pe când opusul său are grade de declinaţie faţă de ceea ce este pur şi simplu corect.