Figuri Retorice

Termenul figură a însemnat la origine, în latină, formă (« forma exterioară a unui corp »), alcătuire, aspect, fiind utilizabil şi în geometrie ; cu timpul s-au adăugat sensurile de « reprezentare a unei forme » (prin desen, sculptură) şi de “chip omenesc”ş.a.m.d. (***;TPR:64). Figura în retorică este definită ca o deviere de la uzul lingvistic normal, schimbare într-un anumit nivel al limbii, care facilitează expresia poetică sau pe cea oratorică, diferită ca grad de expresivitate ori de persuasiune faţă de maniera comună de exprimare. Figura nu este un simplu ornament: destructurarea pe care o presupune devierea de la uzul normal al limbii ( de la sensul „propriu, literal” al termenilor ori de la structurile sintactice neutre expresiv) este însoţită de o restructurare a limbajului după un cod propriu, cel al retoricii, bazat pe uzajul figurat al termenilor şi pe structuri sintactice specifice.(*** DŞTL:213)

Încă din antichitate şi până în zilele noastre, figura a dat loc la dezbateri îndelungi, ajungându-se ca în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea (Dumarsais şi P.Fontanier ) să o indice ca obiect fundamental de studiu al retoricii, lăsând pe planul al doilea aspecte legate de compoziţia discursului oratoric/literar. Neoretorica secolului al XX-lea a valorificat în special valenţele/posibilităţile semantice/semoitice ale figurilor; reactualizând tratatele de retorică ale lui Dumarsais (Les Tropes, 1730) şi Fontanier (Les Figures du discours, 1821-1830), reprezentanţii şcolii franceze (Roland Barthes, Gerard Genette, Tzvetan Todorov) au pus în evidenţă avantajele clasificărilor retorice pe niveluri lingvistice (fonetică, gramatică, lexic-semantică) şi au încercat generalizarea principiului figurilor pentru întreg ansamblul limbii şi al comunicării lingvistice. În concepţia retoricienilor de la Liège (Grupul μ ), ansamblul figurilor (numite metabole) se organizează pe niveluri lingvistice (metapasme, metataxe, metasememe şi metalogisme), iar tipologia de structurare a fiecărui nivel figurativ preia de la Quintilian modalităţile de realizare individuala a figurilor: adăugarea, suprimarea, suprimarea-adăugarea şi permutarea.

Limitată la teoria figurilor, retorica lingvistică („obiectul preferat al retoricii rămâne expresia lingvistică”) (Grupul μ,1974:17) renunţă la cadrul literar exclusiv, fundamentându-şi demersul pe analiza tehnicilor de dezvoltare a limbajului; Grupul μ porneşte de la „modelul Jakobson” căruia îi aduc două modificări: a) funcţiei poetice i se preferă denumirea de funcţie retorică; b) mesajul nu mai este unul din cei şase factori ai actului lingvistic, ci produsul celorlalţi cinci (emiţător, destinatar, canal, cod, referent). Dacă preferinţa pentru o altă denumire a funcţiei poetice nu pune probleme speciale, înţelegerea diferită a funcţionării limbajului solicită explicaţii. Din această nouă perspectivă, mesajul poate fi analizat sub două aspecte: ca realitate concretă (”mesajul însuşi”, în accepţia lui Roman Jakobson) şi ca „produs” al unui raport de comunicare (mesajele sunt adresate de către o persoană alteia, au o substanţă fizică –sonoră, grafică, electronică – şi generează semnificaţii în baza unei convenţii). Observaţia Grupului μ deschide o nouă perspectivă asupra funcţiei retorice, văzută ca transcendentă în raport cu celelalte funcţii ale limbajului (expresivă, conativă, fatică, metalingvistică, referenţială). Teoretic, „modelul Jakobson” sintetiza raporturile dintre factorii unui act de comunicare şi funcţiile fiecăruia, susţinând o ierarhizare a funcţiilor după tipul actului de comunicare. Susţinând caracterul totalizator al mesajului, reprezentanţii Grupului μ atrag atenţia asupra „perturbărilor” produse de intenţia retorică asupra codului, „procedeele prin care limbajul retoricianului transformă convenţiile limbii sub triplul lor aspect: morfologic, sintactic şi semantic” (Grupul μ,1974:27), şi asupra raportului mesajului cu referentul. Premisa Grupului μ aduce în spaţiul retoricii „orice fel de schimbare a unui aspect oarecare al limbajului” (Grupul μ,1974:28). Consecinţa imediată este extinderea câmpului de analiză la ansamblul transformărilor sistematice (literare şi non-literare) ale întrebuinţării limbajului. Metabola (orice fel de schimbare a unui aspect oarecare al limbajului) devine astfel centrul preocupărilor retoricii a cărei tipologie este determinată de factorul funcţiei unde se petrece schimbarea. Analiza retorică tradiţională s-a axat în special pe metabolele codului: metaplasme, metataxe, metasememe; acestora li se adaugă transformările conţinutului referenţial: metalogismele. Metabolele emiţătorului, ale receptorului, ale contactului nu au concepte bine precizate şi nici descrieri satisfăcătoare.

Metaplasmele [ etimologie: din fr. metaplasme < gr. meta (indică schimbarea) şi plasma `modulare a vocii`] sunt figuri care acţionează asupra aspectului sonor sau grafic al cuvintelor, abateri de la compoziţia sonoră corectă a cuvântului, ce pot fi tolerate; ne vom opri asupra câtorva exemple sugestive pentru analiza discursului retoric:

-afereza este suprimarea unuia sau mai multor sunete de la începutul cuvântului (’neaţa pentru dimineaţa) Când suprimara sunetelor se produce la sfârşitul cuvântului, figura se numeşte apocopă ( prof pentru profesor, bac pentru bacalaureat etc.);

-sincopa este suprimarea unuia sau mai multor sunete în interiorul cuvântului (dom’le pentru domnule, nic pentru nimic, iepur’le pentru iepurele etc.;

-adjoncţia este definită ca adăugare, de sunete la începutul, la sfârşitul sau în interiorul cuvântului proteză, epenteză; adjoncţia creează ceea ce se numeşte cuvânt-valiză, rezultatul întrepătrunderii şi fuzionării a două cuvinte care au un anumit număr de caracteristici formale comune (frecvent, acest tip de figură este folosit de grupul „Divertis” şi de „Cârcotaşi”: Coşmarcă = coşmar + Coşarcă );

-permutările sunt operaţii de reordonare a sunetelor din componenţa unui cuvânt, obţinându-se un cuvânt nou, anagrama: Salvador Dali > Avido Dollars, Petru Maior > Mitru Perea. O formă particulară de anagramă este palindromul, cuvânt care îşi păstrează forma indiferent dacă este citit de la stânga la dreapta ori invers: cuc, cojoc, Ana;