Introducere în comunicarea interpersonală

Comunicarea verbalã, ca “expresie vie a unui raţionament care este în curs de elaborare” (Jackobson, 1960) constituie un obiect de exersare, de studiu şi de perfecţionare, combinând resurse psihologice, coduri lingvistice şi structuri de argumentaţie. Mai mult, expunerea verbalã aparţine şi registrului oratoric sau specializat al limbii, fiind, de asemenea, perfectibilã prin formule bine lucrate.

Analizãm comunicarea verbalã prin prisma urmãtorilor factori determinanti:

- intensitatea medie a sunetelor care indicã fondul energetic al individului şi trãsãturi precum hotãrârea, fermitatea, autoritatea, calmul ţi încrederea în sine. Astfel, o voce puternicã şi sonorã denotã energie, sigurantã de sine, iar o voce de intensitate sonorã scãzutã indicã lipsa de energie, eventual oboseala, nesiguranţa, emotivitatea, nehotãrârea.

- fluenţa, respectiv caracterul continuu sau discontinuu al vorbirii, ca indice direct al mobilitãţii proceselor cognitive, al vitezei de conceptualizare şi de ideaţie. Vorbirea fluentã, continuã, curgãtoare denotã usurinţa în a gãsi cuvântul potrivit şi termenii adecvaţi ideii dorite, ceea ce presupune rapiditate şi precizie în activitatea cognitivã precum şi un tonus neuropsihic ridicat. Vorbirea lipsitã de fluenţã, discontinuã si întreruptã de pauze frecvente denotã dificultãti de conceptualizare care pot avea cauze multiple: tonus neuropsihic scãzut (lipsã de dinamism, obosealã), desfãşurare lentã a activitãtii psihice, reactivitate emotionalã (lipsã de încredere în sine, teamã) şi dificultate în elaborarea deciziilor. O formã particularã a lipsei de fluenţã este ”vorbirea în salve”, caracterizatã prin incoerenţã, denotând reactivitate emoţionalã ridicatã şi prin rostirea precipitatã a unor grupuri de cuvinte, cu pauze mari între ele.

- viteza exprimãrii constituie, de cele mai multe ori, o caracteristicã temperamentalã, dar depinde de gradul de cunoaştere a subiectului discuţiei şi de relaţia afectivã în care vorbitorul se aflã cu interlocutorul sãu. Trebuie sã precizãm cã viteza scãzutã în vorbire nu coreleazã direct cu lipsa fluenţei.

- intonaţia bogatã în inflexiuni este caracteristicã vorbitorilor cu un fond afectiv bogat, care tind, conştient sau nu, sã-şi impresioneze afectiv interlocutorii. Dimpotrivã, intonaţia platã / monotonã poate traduce fie un fond afectiv sãrac, fie inhibiţii în comportamentul social - timiditate şi incapacitate de exteriorizare a propriilor sentimente.

- pronunţia depinde de trãsãturile neuropsihice, dar şi de competenţa vorbitorului. Distingem pronunţia deosebit de corectã, care merge pânã la pedanterie, pronunţia de claritate şi corectitudine medie şi pronunţia neclarã, neglijentã. Frecvent, formele defectuoase de pronunţie se regãsesc la temperamentele extreme, la colerici şi melancolici, manifestându-se prin eliminarea din cuvinte a unor sunete, înlocuite cu gesturi sau mimicã, prin sonoritate scãzutã şi sunete confuze la finalul frazei. Cu certitudine, o bunã pronunţie reprezintã un atu în plus, care poate fi un bun câstigat dacã evitati:

- ”capcanele geminãrii”, sonorizarea dublã a consoanelor - în cazurile în care în ortografierea termenului existã o singurã consoanã - adesea justificatã de nevoia de a insista, de a pune în gardã, de a atentiona;

- ”comoditatea de articulare”, pronunţie sincopatã a unor cuvinte, trãdând fie dispreţ, fie vanitate (Rãşcanu, 1993: 46).

Înainte de a întelege sensul discursului, auditoriul poate fi impresionat sau, dimpotrivã, iritat de sunetul sau de volumul vocii dumneavoastre. O voce surdã sau cavernoasã, rãguşitã sau autoritarã, delicatã sau nazalã, bâlbâielile sau “ã-urile” repetate pot fi corijate prin exercitii specifice - bãrbie usor ridicatã, capul în continuarea axei trunchiului, control permanent asupra situatiei de comunicare fãrã ca acesta sã se traducã în rigiditate. Sã retinem cã un debit verbal precipitat riscã sã fie interpretat ca semn al agitatiei sau nervozitãtii, iar o prea mare lentoare provoacã plictisealã si somnolentã. Prin urmare, apelati la inflexiuni si intonatii, la pauze si momente de liniste pentru ca auditoriul sã poatã fi atent si sã înteleagã cã acordati unui anumit segment din comunicare o mai mare atentie. Aceste considerente sunt desprinse din principiile antice ale elocventei, care recomandau ca vocea ”sã nu fie nici surdã, nici slabã, nici groasã, nici durã, nici asprã, nici prost articulatã, nici stridentã, nici efeminatã”, iar respiratia „sã fie liberã si naturalã, cu intervale bine mãsurate”.

Comunicarea verbalã este inerent acompaniatã si valorizatã / devalorizatã de indicii nonverbali voluntari sau involuntari. Pentru a proba relevanta nonverbalului în planul comunicãrii verbale am luat în consideratie câteva din variabilele limbajului nonverbal cãrora le-am atasat si interpretãrile probabile:

Relevanta nonverbalului în planul comunicãrii verbale