Lectură, interpretare, exegeză. Documentarea în istoria

1. Introducere: cunoaştere şi investigaţie

- cunoaşterea în istoria culturii; forme şi practici dominante;

- documentarea ca formă de investigaţie; lectura şi textul, ca elemente ale cunoaşterii intelectuale;

- investigaţia în istoria culturii: reconstituire, decriptare şi reconfigurare semiotică a realului;

2. Documentarea în istoria culturii

- ce este documentarea; documentare şi cercetare; documentarea bibliografică,

- etapele unei documentări : cum se caută, cum se exploatează şi clasifică o informaţie ;

- scopul documentării este de a clarifica o problemă, dar şi de a asigura baza teoretico-factuală necesară unei lucrări; argumente şi probe; asigură prima condiţie de veracitate a unui text academic;

- cercetarea este o documentare metodică, o investigaţie în vederea unui scop pur academic, respectiv, obţinerea de date şi informaţii cu privire la un anumit subiect, pe baza unei metodologii sistematice;

- cum se face documentarea; cele două elemente esenţiale: planul şi mijloacele;

- planul documentării se confundă cu strategia sau logica documentării/cercetării: de la cunoscut la necunoscut, de la simplu la complex, de la ipotetic la atestabil;

- planul conţine în general următoarele etape şi aspecte:

1. Stabilirea obiectivelor generale ale lucrării pentru care se face cercetarea;

2. Proiecţie temporală şi bibliografică (durata estimată a cercetării şi organizarea strategiei de cercetare potrivit acesteia, în funcţie de termenele de redactare şi de estimarea nevoilor bibliografice sau a orizontului surselor);

3. Elaborarea unei bibliografii de bază şi eventual a unei estimări a surselor disponibile;

4. Stabilirea stării cunoaşterii subiectului în istoriografia problemei (Status questionis); clasificarea aspectelor neclare, litigioase sau ignorate de această literatură;

5. Elaborarea primelor ipoteze de lucru şi reformularea obiectivelor şi a planului;

6. Verificarea ipotezelor de lucru şi stabilirea temelor principale ale cercetării;

7. Organizarea şi clasificarea datelor; reformularea temelor principale;

8. Stabilirea unor concluzii ale cercetării: aspectele clarificate, aspectele rămase în lucru, aspectele în discuţie;

9. Verificarea unor concluzii şi recercetarea unor aspecte de amănunt sau de background;

10. Stabilirea/reformularea planului redactării;

- atenţie! se impune separarea dintre documentare şi redactare: planul documentării îl precede şi este diferit de cel al redactării; unul este mijloc în raport cu celălalt,

- mijloacele documentării; ceea ce face posibilă tehnic şi intelectual investigaţia ; instrumente ale documentării: bibliografii, de diverse feluri, biblioteci, librării, reviste specializate etc.;

3. Lectură, interpretare, exegeză

- lectura este principala formă de acces la un text; un acces primar: înţelegerea unui text prin intermediul descifrării semnelor şi sensului cuvintelor; dar şi un act de înţelegere a unui mesaj exterior subiectului, dar şi o experienţă de sine : descoperirea propriului eu, în raport cu altul ; în acest sens, textul joacă rolul unui excitant; funcţia formatoare şi stimulativă a oricărei lecturi ; în general ; un act de decriptare/traducere, înţelegere, preinterpretare şi semnificare (racordare la o anume experienţă a lecturii, la un orizont cultural).

- cronologia actului lecturii : prelectură, lectura, relectură;

- prelectura : alegerea titlului, a momentului şi a ritmului lecturii ; alegerea suportului, mai nou ; lectura ; tipuri : instrumentală (utilitară, spontană, de contact); profesională, de informare ; exegetice, avansate ; specializate ; lectura de plăcere (gratuită sai semigratuită, estetică sau de formare, fără un scop anume; relectura ; nu este o simplă repetare a lecturii ci o lectură mai profundă, selectivă, eventuală, concentrată asupra anumitor pasaje sau aspecte ;

- « Numai în jocul complex al recitirii pot fi descoperite multiplicitatea şi, într-adevăr, « infinitatea » textului. Infinitatea textului aceasta derivă din « intertextualitate », acea remarcabilă trăsătură prin care un text întotdeauna citează sau se referă la alte texte de aceeaşi categorie, inclusiv (dar nu numai) la sursele sale directe de inspiraţie, sau la textele cu care polemizează (sau pe care le parodiază). Barthes consideră că intertextualitatea este o noţiune « validă îndeosebi în cazul textelor literare, ţesute din stereotipuri extrem de variate, în care, drept consecinţă, fenomenul citării sau al referirii la cultura anterioară sau la cea ambientală ste foarte răspîndit ». El continuă cu următorul comentariu important, care introduce o dimensiune nouă în temporalitatea complexă a (re)citirii : « În aşa-numita intertextualitate trebuie să introducem texte produse după : sursele unui text nu sînt situate numai înaintea lui, ci şi după el. Acesta este punctul de vedere adoptat, atît de convingător, de Levi-Strauss, cînd spune că versiunea freudiană a mitului lui Oedip aparţine mitului lui Oedip : dacă îl citim pe Sofocle, trebuie să-l citim ca pe un citat din Freud, iar pe Freud ca pe un citat din Sofocle » Aceasta sugerează că, în universul (re)citirii, scurgerea cronologic-istorică a timpului ca fenomen este realmente inversată, de vreme ce acceptăm circularitatea esenţială a citării»./ Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii ; cu un capitol românesc inedit despre Mateiu I. Caragiale, traducere din engleză de Virgil Stanciu, Iaşi, Polirom, 2003, p. 62./

- nivele şi tipuri de lecturi: lectura literală, lectura aplicată, lectura alegorică, exegeza;