Limbajul Politic si Presa

Imagine preview
(8/10 din 4 voturi)

Acest curs prezinta Limbajul Politic si Presa.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 18 pagini .

Profesor: Razvan Enache

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Mass Media

Extras din document

Considerăm potrivit a începe acest curs prin lămurirea însuşi a conceptului de politic(ă). Trebuie să afirmăm de la început că încercarea este pe atît de grea pe cît este de frecventă utilizarea acestui cuvînt atît în discursul cotidian, cît şi în perimetrul diferitelor ştiinţe care îl au ca obiect de studiu. Dată fiind dificultatea amintită, ar fi, probabil, mai precaut să începem de la accepţiunea uzuală a acestui concept, aşa cum apare ea în Dicţionarul explicativ al limbii române: “Ştiinţa şi practica de guvernare a unui stat; sferă de activitate social-istorică ce cuprinde relaţiile, orientările şi manifestările care apar între partide, între categorii şi grupuri sociale, între popoare etc. în legătură cu promovarea intereselor lor, în lupta pentru putere.” Putem reduce această definiţie la patru cuvinte cheie care constituie notele esenţiale ale conceptului de politic: stat - activitate - interese - putere. Acestea vor fi prezente, în diferite grade, în funcţie de accentul pe care îl aşază asupra unuia sau altuia dintre ele, în cercetările cele mai diverse, de la cele ce ţin de teoria politică pînă la cele subordonate antropologiei politice.

Analiza noastră îşi găseşte nucleul în spaţiul teoretic al sociologiei politice, care se ocupă în principal cu studierea intereselor celor implicaţi în raporturi politice (de putere), precum şi cu formele de activare, de punere în practică şi, după cum vom arăta, de punere în scenă a acestor interese.

Prima mare dificultate cu care ne-am confruntat a fost aceea a stabilirii unui început pentru ramura politică a sociologiei, dificultate care reia, de altfel, la o scară mai restrînsă, problema sociologiei înseşi, ca ştiinţă provenită din filozofia socială. În acelaşi timp, chestiunea se complică şi mai mult, dacă avem în vedere multitudinea de discipline noi care au ca obiect de studiu politica (de exemplu, teoria politică) şi care sînt orgolios centrate pe delimitarea propriului teritoriu, ca reflex al unui epistemocentrism nu întotdeauna fecund.

Am fi putut tranşa foarte uşor discuţia, considerînd că sociologia politică începe (şi, după unii, se şi termină) cu Max Weber, rezumîndu-ne la analizarea operelor sale şi a teoriilor politice ulterioare. Însă, dată fiind complexitatea conceptului şi îndelungata istorie a gîndirii politice, nu am putut ocoli filozofia sau antropologia politică. Sfidînd riscul de a ne lăsa cuprinşi într-o istorie a ideilor politice, care ar fi necesitat, numai ea, de cîteva ori mai mult decît spaţiul acestei cărţi, am decis că, pînă la intrarea propriu-zisă în sociologia politică, este necesară o reconstituire a celor mai importante, din punctul de vedere al demonstraţiei noastre, momente ale gîndirii politice europene. De aceea, am facut apel la două din operele care stau la baza oricărei gîndiri politice moderne şi anume la Politica lui Aristotel şi la Contractul social al lui Rousseau. Motivul pentru care le-am preferat pe acestea două, excluzînd în acelaşi timp, oricare alte repere ale gîndirii politice, este acela că atît Aristotel, cît şi Rousseau preiau, în mod critic, ideile politice premergătoare lor şi sînt fondatori de paradigme în teoria politică. Pe de altă parte, saltul de la Aristotel la Rousseau nu este mai puţin legitim, întrucît Rousseau este primul filozof (social) modern care, pe fondul unei nedisimulate admiraţii pentru organizarea politică clasică, provoacă o importantă schimbare de paradigmă în ştiinţa politică, şi anume regîndirea raportului dintre suveran şí guvernămînt, chestiune de care ne vom ocupa pe larg ceva mai departe.

Pentru început, ne vom ocupa cu expunerea, pe scurt, a concepţiilor despre guvernare ale lui Aristotel şi Rousseau, pentru a trece apoi la cei care pun într-adevăr bazele sociologiei politice, Durkheim şi Weber, continuînd cu analiza teoriilor celor mai importanţi autori contemporani.

1. Aristotel şi paradigma politică a dreptului natural

Politica lui Aristotel se deschide cu o scurtă definiţie a statului, care cuprinde o categorică exprimare a temeiurilor lui: “...vedem că orice stat este un fel de asociaţie şi că orice asociaţie se întocmeşte în scopul unui bine oarecare (...) şi tinde către binele cel mai ales acea asociaţie care este cea mai desăvîrşită dintre toate şi le cuprinde pe toate celelalte. Acesta este aşa numitul stat şi asociaţia politică.” Definiţia este valabilă şi astăzi, deşi asociaţiile politice la care făcea referire Aristotel erau cetăţile greceşti, jurisdicţii de mult mai mică întindere decît ceea ce numim astăzi stat. De fapt, importantă este ideea asociaţiei indivizilor, idee pe care o vom regăsi în orice lucrare care are ca obiect politica, dar care va suporta, odată cu reflecţiile lui Rousseau, o deplasare a argumentării referitoare la mobilurile care stau la originea asocierii indivizilor. Deocamdată, lucurile sînt cît se poate de fireşti: este în însăşi natura omului, spune Aristotel, ca individul să nu poată trăi izolat. Omul este, cu binecunoscuta formulă a filozofului, zoon politikon şi ”se alătură asociaţiei politice chiar cînd nu găseşte în ea mai mult decît viaţa, afară numai dacă suma relelor pe care le pricinuieşte ajunge s-o facă nesuferită.” De unde rezultă că statul reprezintă o organizare tot atît de naturală pe cît este nevoia omului de a trăi în societate. Aceasta este axioma care stă la baza întregii gîndiri politice a lui Aristotel şi cea care dă acea “greutate specifică” a conceptelor sale, atît de asemănătoare ca formă, dar sensibil diferite ca orientare şi conţinut faţă de cele de astăzi.

În ceea ce priveşte scopul statului, aflăm că acesta “realizează cea mai mare independenţă a tuturor şi se creează în vederea vieţii, însă dăinuieşte în vederea vieţii cît mai bune.” (s.m.R.E.) Ni se pare foarte importantă această precizare întrucît, dacă singura funcţie a statului ar fi aceea de apărare externă, sau aceea de menţinere a ordinii interne, aşa cum va sugera Hobbes, statul şi-ar pierde raţiunea de a exista. În plus, această precizare exclude, implicit, orice motiv pentru care statul ar putea deveni autonom faţă de societate sau s-ar constitui într-un organism suprasocial. Asociaţia politică are nevoie, pentru a putea rezista, de adeziunea permanentă a cetăţenilor, fără a deveni, însă, un organism tolerat. Statul nu are rost dacă nu va folosi cetăţenilor săi ca un instrument pentru înaintarea către fericirea absolută, aceeaşi şi pentru individ luat separat, şi pentru cetăţean, adică virtutea, împlinirea condiţiei de om.

Fisiere in arhiva (1):

  • Limbajul Politic si Presa.doc

Alte informatii

Lucian Blaga Sibiu