Prevederile legislative (și consțitutionale) privind libertatea de exprimare și dreptul la informație

Libertatea de exprimare a fost un drept cerut încă din Evul Mediu, atunci când, de exemplu, oamenii au vrut să li se explice drepturile iar conducătorul să nu mai aibă putere de influență asupra acestora. Așa au apărut numitele declarații ale drepturilor și, mai târziu, Magna Carta, document emis în Anglia în 1215, în timpul domniei regelui Ioan Fără de Țară. Prin această Cartă se urmărea limitarea puterii regelui astfel încât să dispară abuzurile comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți, precum și garantarea unui număr de drepturi pentru toți cetățenii. Apoi au apărut și Declarația Engleză a Drepturilor (1689), Declarația din Virginia a Drepturilor (1776), Declarația Franceză a Drepturilor Omului (1789) și Declarația Statelor Unite privind Drepturile Omului (1791).

Pledoaria de apărare rostită de marele filozof grec Socrate în fața tribunalului este poate una dintre cele mai puternice pledoarii în favoarea libertății de exprimare:

„Dacă îmi ofereați de data aceasta posibilitatea să devin liber cu condiția să nu-mi mai spun părerea despre căutările mele într-ale înțelepciunii și să accept că, dacă aș fi prins făcând încă o dată lucrul acesta, să mor, v-aș spune: - Bărbați ai Atenei, voi asculta mai degrabă de Dumnezeu decât de voi. Atât cât voi trăi și voi avea putere, nu voi renunța niciodată să caut înțelepciunea, să vă sfătuiesc și să vă conving pe fiecare dintre voi cu care voi avea ocazia să mă întâlnesc. Pentru că, fiți siguri, Dumnezeu poruncește aceasta. . .- Și, atenienilor, aș mai adăuga ceva: - Fie că mă achitați, fie că nu, numai înțelegeți că niciodată nu voi acționa altfel, chiar dacă pentru aceasta ar trebui să mor de mai multe ori“.

În Constituția din 28 septembrie 1776 a Statului Pennsylvania se menționa, printre altele, că: „Oamenii au dreptul la libertatea de a vorbi, de a scrie și de a publica ceea ce simt, așadar libertatea presei nu ar trebui să fie îngrădită“, afirmație care a inspirat, de alfel, Primul Amendament al Constituției din 1791 a Statelor Unite: ”Congresul nu va emite nici o lege care să impună o religie de stat sau care să interzică libera practicare a acesteia; sau care să îngrădească libertatea de exprimare sau libertatea presei; sau dreptul oamenilor de a se întruni în mod pașnic și de a apela la guvern pentru remedierea unor nedreptăți“.

În 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că România a încălcat Articolul 10 din Convenție (privind libertatea de exprimare) în cazul ziaristului Marian Gîrleanu, arestat și amendat în 2006 pentru posesie și difuzare de informații secrete. Curtea a considerat atunci că arestarea, urmărirea penală și amenda în contextul unei anchete de presă constituie o încălcare a libertății de exprimare. Jurisprudența CEDO subliniază clar că orice încercare de a obliga un jurnalist să își dezvăluie sursele încalcă dreptul său la libertatea de a primi și distribui informații, așadar încalcă dreptul său la libertatea de exprimare.

Libertatea de exprimare este vitală într-o societate democratică, iar proclamamrea ei este arătată prin consacrarea, ca drept fundamental, în art. 30 alin.(1) din Constituția României:

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică si libertatea de a înfiinta publicatii.

(4) Nici o publicatie nu poate fi suprimată.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligatia de a face publică sursa finantării.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulară a persoanei si nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defăimarea tării si a natiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură natională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violentă publică, precum si manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Răspunderea civilă pentru informatia sau pentru creatia adusă la cunostintă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în conditiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.