Reportajul - C2 - Definirea Reportajului

2. O problema spinoasa: definirea reportajului

Eforturile de a întelege si defini reportajul se remarca, la noi, odata cu aparitia, zgomotoasa si chiar scandaloasa a genului, în cercul avangardei literare a anilor 20-30. Fiind în primul rând o reactie de tip literar (sau anti-literar, ca atitudine de fronda a tinerilor razvratiti împotriva excesivei literaturizari a realitatii), definirile lui se înscriu în sistemul de opozitii real-imaginar, adevarat- fictiv, scriitura nuda  scriitura literara, adica artificiala.

Filonul francez

Întrucât reportajul românesc este puternic impregnat de « savoarea » franceza, trebuie sa remarcam faptul ca, în momentul aparitiei marilor reporteri români (în primul deceniu interbelic), Franta constituie un model cultural dominant pentru societatea noastra. (X) X  Punctul de maxima interferenta a reportajului (si a teoriilor despre reportaj) francez si a celui românesc este perioada interbelica, într-o crestere progrexiva de la sfârsitul anilor 20 pâna la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. Scoala franceza este reprezentata, în epoca, de nume celebre ale marelui reportaj: Albert Londres, Joseph Kessel, Edouard Helsey, Ludovic Naudeau, Paul Morand, Blaise Cendrars, Georges Simenon si multi altii. Pe aceasta tema vezi capitolul Evolutia si limitele genului, în Radu Ciobotea, Reportaj si literatura, Casa cartii de stiinta, Cluj-Napoca, 2005.

Dezbaterile franceze asupra reportajului se încheiasera, însa, dupa aproape trei decenii de polemici, iar genul îsi gasise rostul, echilibrul si&.cititorii. Marele « scandal » iscat de afirmarea reportajului izbucnise în 1897, odata cu publicarea articolului lui Alfred Fouillé, intitulat Quelques reflexions sur la criminalite et le socialisme, în Revue bleue. Era vorba de un adevãrat rechizitoriu împotriva presei, gãsitã ca principala vinovatã pentru cresterea delincventei juvenile, iar reportajul devenea principalul « vinovat ». Pe aceeasi linie se înscrie dezbaterea condusa de Henry Bérenger, în paginile aceleiasi reviste, un an mai târziu.

Odatã cu aparitia marilor reporteri la sfârsitul secolului XIX (Pierre Mille, Gaston Leroux, Maurice Talmeyr, Paul Ginisty), genul era, totusi, definitiv consolidat, devenind chiar una din formulele sigure de a câstiga succesul la public. Povestea adevãratã acoperea, din ce în ce mai mult, coloanele destinate productiilor literare si dezbaterilor de idei, care se retreau spre publicatiile mai specializate. Nu este vorba, aici, de o renuntare la literaturã, ci de o conversie a literarului în modul literar de a recepta si exprima lumea realã. Reporterul este investit cu încrederea cititorului, care e convins cã va intra în contact nu doar cu adevãrul exact al faptelor, ci si cu trãirea unor experiente unice. La începutul secolului XX si, mai ales, în perioada interbelicã, reportajul acoperã, ca orizont de asteptare, dar si ca definitie a genului, toate datele obiective si subiective ale unei experiente care pun în valoare experienta umanã. Le grand reporter - spune Christian Delporte - revèle au monde une réalité; mais une réalité telle que la vit et linterprète le journaliste. (X) X - « Marele reporter reveleaza lumii o realitate ; dar o realitate asa cum o traieste si o interpreteaza jurnalistul », Christian Delporte, op. cit., p. 70

În opinia unuia din marii reporteri francezi, care este, în acelasi timp, si unul din cei mai buni critici dramatici ai epocii (Henri Béraud), reportajul este într-adevãr o rãsturnare a lumii, asa cum sustinea Albert Fouillé, dar una menitã sã gãseascã perspectivele ce se deschid spre adevãr: Faire du reportage, cela signifiait: regardez lenvers de la société, mêlez-vous aux hommes, percez les mobiles des grands, touchez les plaies des humbles, observez les coulisses des tragédies du monde et ses comédies& (X) X - A face reportaj însemna:sã privesti invers societatea, sã te amesteci printre oameni, sã întelegi ratiunile celor mari, sã atingi rãnile celor umili, sã observi culisele tragediilor sI comediilor lumii, apud Jean-Noel Jeanneney, Une histoire des médias des origines à nos jours, Editions du Seuil, Paris, 1996, p. 165

Ecuatia în care Béraud aseazã reportajul este tipica scolii franceze, prin raportarea la o serie de antinomii subîntelese: a nu privi realitatea pur si simplu, ci a o suspecta, gãsind unghiul care inverseazã rolurile sociale si acordã un acces sporit spre adevãr (culisele evenimentelor), a nu povesti din afarã, ci a participa la povestea care se contureazã ca subiect, a te situa mereu de partea celor nedreptãtiti. Aceastã undã de umanitarism construieste si componenta de justitiar a autorului de reportaj, deschizându-i drumul spre gloria unor campanii de presã menite sã restabileascã dreptatea acolo unde societatea, prin institutiile ei, a gresit grav.