Reportajul - C5 - Documentarea pe Teren

5. Documentarea pe teren

Etapa documentarii pe teren pare a fi cea mai spectaculoasa pentru majoritatea specialistilor care au fost tentati, pâna acum, sa defineasca genul. Si, de altfel, ea constituie unul din criteriile de diferentiere a reportajului fata de multe alte genuri (exceptie, ancheta). În viziunea lui Philippe Gaillard, de pilda, reportajul propriu- zis reprezinta cautarea activa si imediata a informatiei (X) X  op. cit., p. 84 El accentueaza, în acest sens, factorii viteza si neimplicare emotionala. Odata ajuns la locul derularii unui eveniment, reporterul trebuie sa actioneze cât mai repede posibil, adica sa obtina datele care vor fi mult mai dificil de obtinut o clipa mai târziu (p. 87). În acelasi timp, însa, el nu trebuie sa cedeze tentatiei de a se lasa captivat de ceea ce se petrece în prim-plan (p. 85). Ambele observatii sunt valabile, desi comporta usoare nuantari. Fireste, prima misiune a reporterului ajuns la fata locului este aceea de a trece fara ezitari la culegerea de informatii. Numai ca aceasta operatiune nu este una mecanica, nu are vreo regula limpede si nici o succesiune clara de gesturi. Neîmplinirea oricarui manunal de jurnalism este aceea ca, dupa expresia a aduna informatii de pe teren nu mai urmeaza aproape nimic. Se presupune ca fiecare ziarist stie ce are de facut din acel moment pâna în momentul urmator surprins de teoretician, anume redactarea. Între teren si birou se întinde, însa, spatiul necunoscut al unor tentative, nesigurante, ezitari, ratari, entuziasme, schimbari de unghi. În acel spatiu se întâmpla, de fapt, aproape totul. Odata iesit din el, nimic nu mai poate fi modificat. Redactarea nu mai poate salva decât suprafata lucrurilor, esenta ramâne cea descoperita acolo, într-un ragaz irepetabil. De fapt, nu este vorba de o tehnica, ci de o experienta. Reporterul de stiri sau cel de investigatii folosesc, într-adevar, tehnici. Pentru autorul de reportaj, documentarea e mai mult decât atât, e o experienta personala, intima, profunda. Ea are drept scop nu doar consemnarea unor informatii si replici, ci mai ales întelegerea unor adevaruri despre oameni si împrejurari. Adeseori, a unor adevaruri pe care chiar cei intervievati le ignora. Un reportaj de eveniment este adevarat în masura în care merge dincolo de eveniment. Un reportaj portret este adevarat în masura în care trece dincolo de chip si de ceea ce interlocutorul credea, pâna atunci, despre el însusi. Orice text care da senzatia de viata este o descoperire. Iar o descoperire presupune efort, concentrare, empatie. Între reporter si interlocutori are loc o comunicare speciala, caci, finalmente, ziaristul nu culege date, ci încearca sa înteleaga articulatiile profunde ale unei gândiri sau cauzele nestiute ale unei întâmplari.

Fireste, totul pare, la început, tehnica. Reportofonul, aparatul de fotografiat, carnetelul, structura interviurilor, succesiunea de întrebari închise si deschise, constructia logica a investigatiei. Dar, dedesubtul acestei impresii de stiinta si meticulozitate, se framânta un ocean de ezitari si de posibilitati. Exista, undeva, o poveste care se cere spusa, dar care nu vrea sa se construiasca singura. Este, oare, povestea pe care ne-o imaginam înainte de a ajunge acolo? Este o cu totul alta? Are omul cu care tocmai vorbim ceva semnificativ de spus, sau doar e bucuros ca e luat în seama de un ziarist si încearca sa-si inventeze o biografie? Entuziasmul se naste din circumspectie. Suntem prinsi de o poveste în masura în care am evitat capcanele si am gasit ceva ce n-a mai fost spus niciodata si merita spus acum. Adeseori, pentru a ajunge la ea trebuie sa anulam tot ceea ce crezusem pâna atunci. Dupa primele luni în URSS, Panait Istrati a trebuit sa-si distruga propriile credinte pentru a scrie Spovedania unui învins. Ajunsese sa descopere adevarata poveste, numai ca ea era exact opusul povestii pe care credea ca o va gasi. N-a avut de ales. Nu exista reportaj fara adevar. Georges Simenon credea ca va gasi, la Bucuresti, o lume falsa, mediocra, pentru care Franta e un univers mitic si îndepartat. Înainte de a pune pe hârtie reportajul Europe 33, a trebuit sa-si recunoasca greseala si sa schimbe totul. Textul numit Athenée Palace este tocmai marturisirea unei experiente deopotriva profunde si hazlii. Simenon gasise, la capatul Europei, un frament viu si multicolor de Franta autentica.

Vorbind despre Simenon, ajungem la ceva ce s-ar putea numi tehnica, dar ar trebui numit, totusi, experienta. Este vorba despre modul sau de a absorbi realitatea înconjuratoare, de a se lasa impregnat de ea pâna la cele mai mici detalii, pentru a o reconstrui apoi, altfel si totusi identica, parca mai adevarata decât fusese ea înainte de a se întâlni cu privirea reporterului. Adevãrata magie este, pentru el, prezentul brut, întâmplarea necontrafãcutã literar, atmosferã pe care spatiul însusi o degajã, fãrã simboluri si fãrã romantiozitãti. Este exact metoda comisarului Maigret, care lasa adevarul sa se iveasca dintr-o lentã acumulare de detalii fãrã nici o legãturã cu picanteriile romanului politist, prin inslatarea treptatã într-o realitate fãrã echivoc. În mod esential, nici comisarul si nici reporterul nu fac fac altceva decât sã observe.