Scriitura în relații publice

1. Textul – acceptiuni, clasificare

Înainte de a purcede la “tratamentul” propriu-zis al temei anuntate de titlul cursului, se cuvin lamurite conceptele de text si scriitura, asa cum s-au impus în discutiile culturale recente, pentru a putea preciza cu claritate întelesurile utilizate de noi în paginile urmatoare.

Text, în vorbirea curenta, desemneaza:

- totalitatea frazelor care se constituie într-o scriere sau opera;

- versiunea originala, autentica, a unei scrieri.

El se pliaza pe doua realitati:

- una materiala, data de asamblarea semnelor grafice;

- alta mentala, intensionala, surprinzînd continutul, sensul sau ideea.

Cîteva acceptiuni ale textului par sa se fi încetatenit deja:

- document scris (opera literara, filosofica…);

- “ocurenta comunicativa” (scrisa ori vorbita);

- “practica semnificanta” (nu “document”, ci spatiu virtual de emergenta a semnificatiei).

Care este “marimea” acceptabila a unui text?

- unele pot fi minimale, compuse si dintr-un singur cuvînt (de exemplu, ordinele si comenzile din armata);

- altele maximale, asamblînd constructii frastice de anvergura (romanele, enciclopediile, hipertextul Internetului…).

Pentru ca un text sa fie recunoscut ca atare, se impune ca în structura lui sa juxtapuna minimum doua fraze, astfel încît si exigentele lecturii si ale decodificarii sa fie satisfacute.

Carui tip de comunicare îi corespunde apelativul de “text”?

În sens larg, text poate fi orice experienta semnificanta, depasind chiar nivelul discursivitatii. Tot ceea ce se înfatiseaza ca semn are o semnificatie, asadar solicita lectura si interpretare. Daca recunoastem în conceptul de discurs dubla posibilitate de expunere - scrisa si vorbita -, lasam textului doar posibilitatea comunicarii prin semne scrise, prin “urme” lecturabile.

Textul este deci un “înscris”, un discurs compus din semne grafice inteligibile.

Sa observam, ca date prealabile, urmatoarele distinctii între scriere si oralitate:

- comunicarea orala este tranzitiva, dialogala si circulara;

- cea scriptica este netranzitiva, mediata si univoca.

Cuvîntul rostit se înscrie într-o ordine liniara, succesiva si efemera; el “suna” si dispare spontan în practica vorbirii, în timp ce scrisul – chiar daca durabil - este egoist, “non-cooperativ”, lipsit de reactie si raspuns imediat din partea cititorului. Discursul rostit este mult mai usor de personalizat; vorbitorul, prin mimica si gesturi adecvate, îi sporeste forta de impresionare - atúuri absente mesajului scris. Acesta din urma se bucura în schimb de avantajele premeditarii si redactarii sistematice, dupa standardele ortografice si ortoepice acceptate, dar si functie de exigentele persuasive ale retoricii.

Clasificari ale textelor

Teoreticienii texului au propus tipologii dintre cele mai ingenioase, plecînd de la criterii diferite.

J. Lotman distinge, de pilda, texte:

- cu subiect (intriga si personaje);

- fara subiect (calendarul, anuarul telefonic, mersul trenurilor…).

W. Dressler si R. de Beaugrande separa textele în:

- descriptive;

- narative;

- argumentative.

O clasificare ceva mai sofisticata, dar apropiata de realitate, propune Lita Lundquist. Luînd ca reper trei functii (emotiva, referentiala si conativa), ea deosebeste textele plecînd de la formele de reprezentare mimetice sau nonmimetice. Astfel:

- functia emotiva este satisfacuta de expresivitatea mimetica a unui discurs compus dupa o reteta prealabila sau de cea nonmimetica a poemului;

- cea referentiala se configureaza ca:

– informatie (memoriu stiintific, stire sau eseu);

– dialog (conversatie sau comedie, drama);

– naratiune (biografie sau roman, nuvela);

– descriere (dare de seama, reteta culinara sau portret);

- cea conativa ia forma:

– argumentativa (discurs politic, juridic, gazetaresc);

– directiva (publicitate, prescriptie, aviz oficial sau predica).

Din punctul nostru de vedere, textul este folosit în înteles de mesaj scris, de scriitura – mod de a fabrica “înscrisuri”, ansamblu de semne grafice, purtatoare ale unor semnificatii inteligibile, stabilite prin consens. Textul este deci scriere si rescriere, scriitura în sens larg.