Specializare TV

I. TELEVIZIUNEA - DEFINITIE SI CONCEPT

Televiziunea este definită, în Dictionnaire de la Communication, drept „desemarea generică a ansamblului de procedee de transmitere la distanţă a imaginilor şi sunetelor, pe unde hertziene sau prin cablu“. Însă această definiţie este mult prea generală, iar completarea ei cere o expunere mai detaliată a fenomenului.

În primul rând, televiziunea,îmbinând transmiterea imaginii şi a sunetului, este cel mai important canal mass-media. Receptarea acestui tip de mesaj implică doua simţuri – văzul şi auzul – care, fiecare luat separat, era suficient pentru lecturarea presei scrise sau ascultarea radioului. Aceasta caracteristică a televiziunii,precum şi derularea, pe ecran, a stimulilor în flux continuu, a dus la o schimbare majoră a modului de percepţie vizuală, la individul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Ochiul uman, deprins să parcurgă mesajul scris (de la stânga la dreapta şi de sus în jos în civilizaţia noastră) pentru căutarea informaţiei sau a divertismentului, se află pus în situaţia, de la apariţia cinematografului şi a televiziunii, de a se „concentra“ pasiv: sinestezia mesajelor, globalitatea lor duce la un efort de selectare care va deveni, odată cu explozia mediilor electronice si a multimedia, modul universal de consumare a realităţii, a lumii înconjurătoare. „Serialitatea ierarhică a scrierii este înlocuită cu instantaneitatea imaginii“, afirmă Carlo Sartori în eseul „Ochiul universal“ .

Televiziune nu înseamnă doar un ansamblu de tehnici de transmitere sau un proces de receptare, ci poate fi analizată sub mai multe aspecte: al terminalului (aparatul TV), al reţelei (postul de emisie) şi al centrului de producţie a emisiunilor (vezi Natalie Costa-Cerdan şi Alain Le Diberder, Televiziunea). Astfel, din punct de vedere funcţional, un post de televiziune are ca activităţi de bază primirea dreptului de difuzare pentru anumite programe şi producerea de emisiuni informative şi de divertisment. La acestea se adaugă, bineînţeles, structurarea, concatenarea produselor într-un program şi emiterea lor.

Din punct de vedere economic,televiziunea transformă investiţiile pentru programe în venituri obţinute de la publicul lor. În acest proces sunt implicate şi alte instituţii sau structuri care asigură crearea şi transferul de producţii audio-vizuale (producătorii, distribuitorii şi alte posturi TV), precum şi finanţarea sistemului (agenţiile de publicitate, regiile care vând spaţiul publicitar şi institutele de cercetări şi de sondare a opiniei publice, care măsoară audienţele).

O tipologie a posturilor de televiziune după statutul şi apartenenţa lor face distincţia între posturile guvernamentale (sau oficioase), cele publice (sau statale) şi posturile private (comerciale). Această distincţie se află în strânsă legătură cu resursele de finanţare. Televiziunile publice sunt finanţate de la buget şi, în unele ţări din Europa, parţial şi din publicitate. Cele guvernamentale, specifice regimurilor totalitare sau monopartite, sunt plătite de comanditar care, câteodată, este tot statul. Televiziunile private pot fi clasice, finanţate din publicitate, sau posturi cu taxă, adică vând un serviciu pentru care percep o taxă .

O altă diferenţiere are în vedere profilul tematic . Astfel, există posturi generaliste, care cuprind în program toate tipurile de emisiuni, cum sunt televiziunile publice, există posturi semiprofilate, cu o ofertă pe două sau trei coordonate (de exemplu, canalele de film şi ştiri), şi posturi profilate, cu ofertă unică ( Eurosport – sport, MTV şi MCM – muzică,CNN şi Euronews – ştiri, Cartoon Network – desene animate, TNT şi HBO – film).

După criteriul răspândirii semnalului în teritoriu, posturile de televiziune sunt naţionale, regionale, locale sau internaţionale.

Obiectul activităţii din televiziune – programul sau emisiunea– reprezintă transpunerea unui mesaj într-o formă dată. Din această cauză, televiziunea a fost comparată cu o industrie grea, care produce prototipuri. Rutinizarea procesului, crearea produselor audio-vizuale dupa prototipuri, adică încadrarea lor în genuri şi stiluri, a apărut şi pentru a-i uşura

consumatorului receptarea. Publicul a fost astfel pregătit pentru o telerecepţie îndelungată: cantitatea a luat locul calităţii; diversitatea stimulilor a scăzut prin această încadrare în genuri.

Mesajul audio-vizual, conţinut dar şi formă, reprezintă „nucleul dur“ al televiziunii. Acest mesaj are, în viziunea lui Ion Bucheru, următoarele caracteristici Cantitatea mesajului este într-o continuă creştere, ca urmare a numărului tot mai mare de posturi şi a emisiei 24 de ore pe zi.

I.2. Sisteme de înregistrare video

Imaginea video poate fi înregistrată în două feluri: analogic şi digital. Dezvoltarea tehnologiilor digitale a dus la dispariţia treptată a înregistrărilor analogice, inclusiv a formatului profesional analogic beta care a dominat piaţa echipamentelor profesionale de

televiziune, de la sfârşitul anilor ’80 până în primii ani ai noului mileniu.

Formate de înregistrare analogică a semnalului video

1) VHS (Video Home System);

2) S-VHS;

3) Beta; sistem profesional cu cea mai mare longevitate până acum.

4) 8 mm;

5) Hi-8 mm;

6) U-Matic; sistem dispărut în ţările occidentale la sfărşitul anilor ’80, dar care era încă folosit

în unele televiziuni din America de Sud în primii ani după 1990 (ex: Peru).

7) SP-U-Matic;

8) V-2000.

Cele opt sisteme de mai sus sunt valabile pentru normele de televiziune: PAL 625 de linii/25 şi NTSC 525 linii/30. La sistemul V-2000 înregistrarea ocupă 1/2 din lăţimea benzii, astfel încât pentru utilizarea ambelor jumătăţi, caseta trebuie întoarsă. Formatele VHS şi S-VHS au fost introduse pe piaţă de compania japoneză JVC în 1976.

În prezent semnalul video este înregistrat digital în format DVCAM şi mai rar în HDTV (televizine de înaltă definiţie). Sistemul HDTV este utilizat deocamdată pentru reclamele comerciale. Nu este rentabil utilizare echipamentelor HDTV pentru producţiile curente de televiziune pentru că în România nu există emisie în HDTV şi toată producţia realizată astfel ar trebui convertită pentru emisie în sistem analogic, deci am reveni la aceeaşi parametri calitativi ai imaginii. DVCAM este în prezent cel mai răspândit sistem profesional de înregistrare în România. Echipamentele beta mai sunt utilizate până când vor fi epuizate tehnic. Însă editarea înregistrărilor se face nonlinear, ceea ce presupune un timp suplimentar de încărcare a materialului înregistrat în calculator. Chiar dacă înregistrările se fac în sistem HDTV (1125 de linii), telespectatorii nu beneficiază de calitatea acestui sistem, întrucât difuzarea, în România, se face încă analogic.

Apariţia tehnologiei digitale a dus la dispariţia treptată a sistemelor video analogice de înregistrare şi la dominaţia sistemelor digitale. În prezent, cel mai răspândit sistem digital de înregistrare este sistemul DVCAM sau miniDVCAM (formatul casetei este compatibil atât cu camerele video comerciale, cât şi cele profesionale). Însă tehnologia este deja foarte avansată pentru a putea înlocui casetele cu hard-uri mobile. Avantajul fundamental al unui hard mobil este acela că nu mai este nevoie de timpul intermediar de încărcare în hardul sistemului de înregistrare a materialului filmat, care se face în timp real.

De exemplu, dacă pentru un documentar s-au filmat trei ore, trebuie aşteptat tot atât pentru încărcare în sistemul de editare.

Camera de televiziune livrează de regulă semnalele componente R G B: R-rosu, G-verde,B-albastru. Primul sistem color de televiziune care a apărut este NTSC. Caracteristica sa tehnică de bază este modulaţia de amplitudine în cuadratură. Există un standard american,

dar şi unul european pentru NTSC. Istoria televiziunii în culori începe cu patentul lui F. Gray din 1929, publicat în 1930. Sistemul NTSC a format baza sistemelor de televiziune în culori apărute ulterior. El a fost adoptat ulterior şi in Japonia, unde emisiunile în culori au început în anul 1960. Cercetarile au evoluat şi W. Bruch de la firma Telefunken din Germania a elaborat sistemul în culori PAL ( Phase Alternation Line), care este o variantă îmbunatăţită a sistemului NTSC. Cercetarile lui Henri de France din Franţa au dezvoltat un sistem nou, structurat diferit de sistemul NTSC, cunoscut sub denumirea de SECAM (Systeme electronique couleur avec memoire). În acest fel, Europa s-a împărţit în două din punct de vedere al sistemelor de televiziune în culori adoptate: în 1967 au început emisiunile în culori, în Germania si Anglia, în sistem PAL, iar Franţa şi URSS au adoptat sistemul SECAM.