Structura limbajului jurnalistic

Capitolul I : Aspecte introductive

I.1. Comunicarea prin limbaj

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au dorit să se înţeleagă şi s-au preocupat de modul de comunicare ca fenomen lingvistic în strânsă legătură cu dezvoltarea socială. În Antichitate, învăţaţii au abordat fenomenele limbii sub aspectul descrierii fonetice, morfologice şi sintactice şi tot în această perioadă a apărut ideea autonomiei limbii faţă de gândire, fapt ce a condus la separarea gramaticii de logică, deoarece, mult timp, studiul limbii a fost conceput ca o investigare a gândirii. În epoca Renaşterii, studiul limbii, filologia se dezvoltă ajungând la o mare înflorire. Mai târziu,în secolul al XVII-lea, prin raţionalismul lui René Descartes, reînvie ideea că faptele de limbă pot fi explicate ca reflex al gândirii, fenomen valabil pentru toate limbile naturale deoarece vorbirea este un proces general uman. Într-adevăr, limba şi gândirea se găsesc într-o corelaţie strânsă, limba reflectă intelectul sub toate formele dar este condiţionată şi de fantezie, de emoţia trăită de oameni. La sfârşitul secolului al XIX-lea, limba este considerată un fapt social, un sistem de semne, şi se face distincţie între abordarea istorică şi cea descriptivă.

Ferdinand de Saussure a conceput o teorie care face distincţie între limbaj, limbă şi vorbire, noţiuni care sunt adesea confundate. În teoria sa, Saussure consideră limbajul drept noţiunea cea mai cuprinzătoare, incluzând toate manifestările de comunicare umană, de la gesturile şi expresiile popoarelor sălbatice sau arhaice până la naţiunile din epocile clasice sau moderne, înglobând toate formele de exprimare, nu numai „limbajul frumos”. Pentru Saussure, vorbirea este un act individual de comunicare, este parte a limbajului care antrenează voinţa şi inteligenţa subiectului vorbitor, competenţele sale psiho-fizice, culturale şi lingvistice. Cât priveşte limba, în viziunea lui Saussure, este un sistem de semne convenţionale, iar semnul lingvistic (cuvântul) este o asociere între un concept şi o imagine acustică arbitrară. „Pentru a evita ambiguităţile existente între cele trei noţiuni exprimate, despre limbă se poate spune că :

- se localizează acolo unde o imagine auditivă se asociază cu un concept;

- constituie partea socială a limbajului, exterioară individului;

- nu există decât în virtutea unui contract încheiet între membrii comunităţii;

- individul nu se „naşte” cu cunoaşterea limbii, ci o asimilează treptat;

- un om lipsit de facultatea vorbirii îşi păstrează limba dacă înţelege semnele vocale şi grafice pe care le aude/vede” .

Behaviorismul şi pragmatica dezvoltate în Statele Unite ca teorii în ştiinţele umaniste, s-au dovedit utile în cercetarea ansamblului de relaţii care se stabilesc între vorbitori şi limbaj şi au permis dezvoltarea unei serii de teorii lingvistice (teoria actelor de vorbire, teoria expresiilor indiciale, teoria conversaţiei, stilistica funcţională) ce au permis un studiu mai aprofundat al limbii.

În demersul nostru, vom accepta că limba este un sistem de semne (format din totalitatea vocabulelor utilizate la un moment dat) dirijat de un sistem de reguli (numite reguli de gramatică). Aceste două sisteme codifică comunicarea între vorbitorii care stăpânesc aceleaşi sisteme; de exemplu: cei care stăpânesc sistemul de semne (cuvinte) şi sistemul de reguli (de gramatică) din limba franceză pot comunica în această limbă. Aşadar, vorbitorii de limbă franceză utilizează codul lingvistic francez pentru a comunica.

Perspectiva noastră abordează limbajul ca formă de concretizare a faptelor de limbă în situaţii de comunicare diferite (adică : locuri diferite, protagonişti diferiţi, obiective diferite, competenţe socio-profesionale diferite, etc.). Spre exemplificare, „…se poate imagina situaţia în care martorii unui accident rutier sunt un jurnalist, un poliţist, un privitor, un elev. Fiind puşi în situaţia de a prezenta faptele la care au asistat, fiecare dintre cei patru martori va construi texte specifice rolului social pe care l-a avut în relaţie cu evenimentul. Jurnalistul va redacta o ştire sau o relatare, poliţistul un proces verbal, elevul o compunere şcolară, iar privitorul ar putea construi naraţiuni orale. Fiecare martor va relata aceleaşi fapte, dar în forme textuale diferite” .

În jurnalism, în afara codului lingvistic, se folosesc şi semne non lingvistice (culori, aşezare în pagină, diferite dimensiuni şi forme de litere, desene, fotografii, diagrame, etc.) care formează ceea ce specialiştii numesc codul iconico-imagistic. Prin urmare, constatăm că, în jurnalism, comunicarea se realizează prin întrepătrunderea codului lingvistic cu cel iconico-imagistic, adică prin cuvinte, fotografii, desene, schiţe, joc de forme şi culori.

În abordarea noastră, ne oprim la limbajul verbal scris, ca aspect esenţial al comunicării jurnalistice.