Tehnici de investigație jurnalistică

Tehnici de investigare jurnalistică

Tutoratul 1

2008-2009

Asist. univ. drd. Raluca Radu

Descrierea cursului:

Investigaţia este raţiunea de a fi a jurnalistului. Cursul îşi propune să analizeze etapele acestui demers decizional, să-i familiarizeze pe studenţi cu adoptarea unor decizii bazate pe raţionament, cu elaborarea de scheme şi opţiuni de analiză, cu mecanismele evaluării finale.

Temele primului tutorat:

- Investigaţia, ca demers jurnalistic

- Reporterul de investigaţie

- Tipuri de anchete

- Legislaţie şi deontologie

- Domenii preferate ale jurnalismului de investigaţie. Alegerea temei; alegerea unghiului de abordare

Investigaţia, ca demers jurnalistic

La prima vedere, jurnalismul din România pare atipic - pare un jurnalism de comentariu, un jurnalism de opinie, nu un jurnalism de investigaţie, adică un jurnalism de informare. Genul rege pare să fie editorialul, iar adevăraţii jurnalişti… Jurnaliştii vedetă în România sunt comentatorii şi analiştii. Jurnaliştii de investigaţie se simt ostracizaţi sau singuri: „Cu toţii, cred că suntem 10 în toată ţara”, zice un jurnalist de investigaţie de la România Liberă; „Nu cred că se pot face cursuri de jurnalism de investigaţie. Eu ţin unul şi, dintre toţi cursanţii, nimeni nu a devenit mai târziu jurnalist de investigaţie” spune un alt jurnalist.

O altă senzaţie este că degeaba se face jurnalism de investigaţie - toată lumea ştie despre corupţie şi despre afaceri murdare şi despre miliardarii de carton, dar nimeni nu face nimic. În plus, jurnaliştii sunt toţi mână în mână cu politicienii şi cu oamenii de afaceri, aşa că se află numai ce trebuie aflat. Dar ce nu spune o instituţie de presă spune cealaltă - pe Sorin Ovidiu Vântu nu l-au protejat pachetul de acţiuni de la Academia Caţavencu şi tăcerea Academiei de investigaţiile presei şi de furia celor care şi-au depus banii la Fondul Naţional de Investiţii (FNI).

În sfârşit, una dintre cele mai dăunătoare percepţii legate de jurnalismul românesc şi de publicul presei din România este că numai sexul şi sângele vând un ziar, sau că românii sunt interesaţi numai de vedete şi de poveşti lacrimogene: cel mai bine, nu-i aşa, se vând Libertatea şi ghidurile TV, cele mai mari audienţe le au emisiunile tip Surprize, surprize şi filmele ca Titanic. Dar ziarele care fac investigaţie sunt, de fapt, liderii de opinie ai presei. Societatea românească nu se ghidează după Fata de la pagina 5, ci după titlurile cotidienelor de ţinută, ca Adevărul sau România Liberă, a săptămânalelor care se bazează pe investigaţie, ca Academia Caţavencu sau Capital.

România Liberă a fost motorul extraordinarei investigaţii despre Sorin Ovidiu Vântu şi despre implicarea preşedintelui Senatului, Nicolae Văcăroiu, în scandalul FNI - Banca Română de Scont. Către sfârşitul anului 2002, atât guvernul cât şi opoziţia, prin Partidul Naţional Liberal, înaintau spre discuţie în Parlament proiecte de lege pe tema conflictului de interese în ceea ce-i priveşte pe funcţionarii publici. Un alt exemplu, Capital, devine prin investigaţiile sale o voce a consumatorului român din ce în ce mai atent la modul în care îşi cheltuieşte banii - vezi, de exemplu, investigaţiile despre substituţii alimentari din a doua jumătate a lui 2002.

Reprezentanţii cotidianului Adevărul apar adesea în emisiunile de televiziune, pentru a analiza evoluţiile societăţii româneşti; au existat, de-a lungul timpului, mai multe emisiuni la care erau invitaţi permanenţi.

Academia Caţavencu este un caz aparte - aparent o revistă de can-can-uri, Academia Caţavencu lansează subiecte de anchetă preluate de restul instituţiilor de presă şi lucrează îndeaproape cu organizaţiile nonguvernamentale pentru protecţia libertăţii de exprimare.

Povestea americană a jurnalismului de investigaţie

Poate că unele dintre cele mai cercetate evoluţii ale jurnalismului în secolul trecut este evoluţia jurnalismului american. În jurul anului 1900 jurnaliştii vedetă sunt „muckraker-ii” - „răscolitorii de gunoaie” - reporteri de investigaţie care se ocupau de scandalurile legate de puterea capitaliştilor şi de corupţia guvernului. Termenul a fost prima dată folosit în sensul său modern de Theodore Roosevelt, care l-a aplicat peiorativ jurnaliştilor care au atacat Departamentul Poliţiei din New York în 1897, pe când el era comisar. Mai târziu, preşedintele Roosevelt, promovând un discurs de protecţie a consumatorilor şi un program anti-trust, a ajuns să-i aprecieze pe răscolitorii de gunoaie.

Joseph Pulitzer se pare că a fost printre primii răscolitori de gunoaie, sprijinind-i pe muncitori în timpul Grevei fermierilor din 1892. „Publicul să fie informat” („The public be informed”), sloganul lui pentru o campanie mai veche pentru susţinerea muncitorilor, a fost un răspuns la „Publicul să fie damnat” („The public be damned”) a lui William H. Vanderbilt, unul dintre primii industriaşi americani, care îşi construise averea cu afaceri legate de transportul pe calea ferată.

Răscolitorii de gunoaie au scris articole şi cărţi despre marii industriaşi, despre condiţiile de muncă mizere, despre concurenţa neloaială şi chiar despre corupţia în rândul structurilor guvernamentale. Acestea au avut ca rezultat legislaţia pe probleme sociale care a rămas în vigoare până astăzi în Statele Unite. Munca jurnaliştilor americani a ajutat la formarea unei conştiinţe sociale şi la coagularea consumatorilor în grupuri care să le reprezinte interesele.