Extras din curs

Alimentele, furajele pot conţine în mod natural o seamă de principii care determină, direct sau indirect, chiar în doze subtoxice, inapetenţa sau anorexia. Dar anumite substanţe anorexigene pot ajunge în hrană şi prin contaminarea acesteia, fie industrială, fie consecutiv chimizării iraţionale a agriculturii, fie accidental, fie în cursul manipulărilor ei (recoltare, transport, depozitare). De o manieră generală, aceste principii şi substanţe fac parte din aşa numiţii “factori antinutritivi”.

Consecinţe generale

1. Intoxicaţii cronice

2. Dismetabolii

3. Reducerea eficienţei hranei

Metode generale de neutralizare

1. Tratament termic

2. Extracţie

3. Tratare cu vapori pentru volatilizare

4. Detoxificare chimică

5. Corectarea raţiei

Neutralizare naturală

1. Prin micropopulaţia reticulorumenală

2. Prin aciditatea gastrică (la monogastrice)

3. Prin “detoxificare”

Detoxificarea are loc în 2 faze:

a. introducerea în moleculă a unui grup receptor (OH, COOH sau NH2), urmată de conjugare cu un compus endogen, luând naştere o substanţă polară, hidrosolubilă care se excretă prin fecale sau urină.

Cea mai frecventă reacţie din prima fază este cea de oxidare;

b. in faza a 2-a glutationul, în prezenţa glutation-S-transferazelor (enzime ale citosolului), determină formarea unor metaboliţi solubili (de ex.acizii mercapturici) care se elimină prin urină.

O altă cale de convertire a compuşilor rezultaţi din faza 1-a în substanţe mai polare este formarea de glucuronide.

Factori antinutritivi

1. Polipeptide şi proteine care inhibă digestia nutrienţilor: inhibitorii de proteaze (antiproteazele); lectinele (hemaglutinine)

2. Glucozidele: cianogenetice; glucozinolaţii (tioglucozidele); saponinele

3. Alcaloizii

4. Compuşii fenolici: gosipolul; taninii; fitoestrogenii

5. Alte toxice din furajele vegetale: nitraţii; oxalaţii; fitaţii; nitrocompuşii alifatici; substanţele fotosensibilizante

6. Substanţe care interferează utilizarea vitaminelor

7. Micotoxinele

8. Pesticidele şi compuşii chimici industriali

In cele ce urmează se vor face referiri în special la substanţele organice.

1. Polipeptidele şi proteinele care inhibă digestia nutrienţilor

a. Inhibitorii de proteaze (antiproteazele)

Antiproteazele sunt proteine cu greutate moleculară între 6000 şi 25.000 daltoni şi se găsesc în special în seminţele de leguminoase, mai ales în soia. La pui, şobolani şi porci, aceşti inhibitori provoacă depresia creşterii şi hipertrofia pancreasului (la porci hipertrofia pancreasului lipseşte).

Antiproteazele din făina de boabe de soia se distrug prin toastare. La şobolani hrăniţi cu boabe crude de soia s-a constatat că aproximativ 40% din depresia creşterii se poate atribui antiproteazelor şi 60% rezistenţei la enzimele digestive a proteinei de soia. Ambele aceste efecte sunt neutralizate prin tratare termică (“toastare”).

Pancreasul răspunde la efectul inhibitorilor prin creşterea sintezei şi secreţiei de enzime proteolitice. Secreţia enzimelor pancreatice este reglată prin feedback negativ mediat de tripsina şi chemotripsina intestinală. Or, complexarea tripsinei cu inhibitori reduce tripsina liberă din intestinul subţire. Acest fenomen stimulează producerea colecistochininei (hormon stimulator al secreţiei pancreatice), a cărei eliberare este inhibată de tripsina liberă. Ca urmare a efectului colecistochininei, pancreasul se hipertrofiază.

Cum enzimele pancreatice sunt foarte bogate în aminoacizi sulfuraţi, hiperfuncţia pancreatică determină devierea utilizării acestor aminoacizi de la sinteza tisulară spre cea a enzimelor pancreatice care se pierd prin excreţie. Această pierdere endogenă de aminoacizi sulfuraţi determină accentuarea deficitului de metionină, care este aminoacidul limitant din boabele de soia. Suplimentarea hranei cu metionină corectează în bună măsură depresia creşterii provocată de inhibitori, fără a modera hipertrofia pancreasului.

Făina de arahide conţine de asemenea inhibitori, dar numai aproximativ 40% din activitatea celor din boabele crude de soia. Tratarea termică a arahidelor la 1200C (căldură umedă) ameliorează eficienţa utilizării proteinelor. Şi cartofii conţin un factor antichimotripsină termolabil.

b. Lectinele (hemaglutininele)

Lectinele sunt proteine cu mare afinitate pentru zaharuri, care-şi exprimă toxicitatea prin fixarea la fragmentele de hidraţi de carbon a membranelor celulare. Una din consecinţele acestui efect este hemaglutinarea. Un alt efect al lectinelor este inhibarea absorbţiei nutrienţilor datorită ataşării lor la celulele mucoasei intestinale. Ele sunt abundente tot în seminţele crude de leguminoase. Lectinele din fasole sunt rezistente la digestia peptidică, spre deosebire de cele din boabele de soia, care sunt şi termolabile, fiind lesne inactivate de pepsina gastrică.

2. Glucozidele

Glucozidele sunt alcătuite dintr-un compus glucidic şi o aşa numită agliconă. Agliconele sunt toxice la animale numai după hidroliza glucozidelor sub acţiunea glucozidazelor, enzime prezente fie chiar în plante, fie în celulele tractului digestiv al animalelor, sau în microorganismele rumenale.

a. Glucozidele cianogenetice

Sunt netoxice ca atare, dar eliberarea acidului cianhidric (HCN) prin scindare datorită glucozidazelor din plante (stimulată de traumatizarea plantelor, de umiditate) duce la stări toxice. Glucozidele cianogenetice se găsesc în variate ierburi, în sorg, în iarba de Sudan, mai puţin în măzăriche; în seminţele de in; în sâmburii de fructe (caise, piersici, prune) şi altele.

Cauza majoră a intoxicaţiei cu HCN este inhibiţia citocromoxidazei. DL este de ordinul câtorva miligrame/kg m.c., moartea survenind în câteva secunde. Rumegătoarele sunt mai susceptibile, deoarece microorganismele rumenale provoacă hidroliza rapidă a glucozidelor cianogenetice iar HCN se absoarbe rapid prin peretele prestomacului respectiv.