Fungi Inferiori

Taxonomie

Filum-ul, subîncrengătura sau divizia Zygomycotina reuneşte un nurăr relativ mare de specii; peste 600, adaptate unor condiţii habituate cu o extrem de mare labilotate. Larga lor diversitate se datoreşte atât caracterului lor saprobiotic, cât şi faptului că, multe specii sunt parazite fie pentru animale inclusiv insecte şi om, fie pentru plante chiar şi acvatice.

Micromiceţii din subîncrengătura Zygomycotina dispun de două sisteme morfo-stucturale distincte care îndeplinesc funcţii total diferite:

- aparatul vegetativ cu rol în nutriţie care poate fi format dintr-o singură celulă multifuncţională bogat ramificată; dintr-o celulă neramificată sau chiar dintr-un miceliu pluricelular slab ramificat; pentru absorbţia nutrienţilor şi fixarea în mediu unele specii şi-au format organe specializate rozoizii şi stolonii

- aparat de reproducţie nu foarte sofisticat, dar extrem de eficient, care asigură înmulţirea asexuată a fungilor prin intermediul sporilor imobili, ce se formează în sporociştii purtaţi de sporocistofori şi înmulţirea sexuată realizată prin contopirea gametangilor (gametangiogamie) şi care poate fi de tip izogametangiogamie în cazul speciilor mai puţin evoluate sau cu un început de heterogametangiogamie la cele superioare.

Imensa lume a micromiceţiolor este comasată în toată diversitatea şi complexitatea relaţiilor ei în încrengătura EUMYCOTA care include patru subîncrengături sau filum-uri: ASCOMYCOTINA, BASIDIOMYCOTINA, CHYTRIDIOMYCOTINA (DEUTEROMYCOTINA) ŞI ZYGOMYCOTINA.

Fungii din filum-ul Zygomycotina se caracterizează printr-un miceliu constituit din filamente de tip coenocytic, care nu au septe transversale şi se înmulţesc obişnuit prin spori imobili rezultaţi din multiplicarea vegetativă asexuată şi mai rar prin zygospori foarte rezistenţi, care iau naştere şi se formează prin procese de fuziune ce au loc între două organe sexuale isogamice. (Hoog şi Guarro, 2000)

În acest filum sunt incluse două clase Trychomycetes şi Zygomycetes, aceasta din urmă fiind constituită din zece ordine, deci o structură taxonomică pletorică, cu micromiceţi foarte diferiţi ca structură, morfologie, exigenţe ecologice, unii fiind saprobioţi, alţii paraziţi obligatorii sau pur şi simplu comensali cu relaţii de simbioză, respectiv de parazitism pasager.

Cele zece ordine sunt structurate la rândul lor în 32 de familii, 124 de genuri şi 870 de specii (Kirk şi col, 2001), dar numai trei ordine, Entomophtorales, Mucorales şi Mortierellales, prezintă interes pentru semnificaţia lor medicală şi clinică.

Taxonomia micromiceţilor este într-o continuă efervescenţă şi deşi clasificarea lor se bazează încă pe caracteristicile lor morfologice, fiziologice, biologice-reproductive, cercetările de genetică moleculară axate în special pe secvenţialitatea genelor ribozomale (r ARN) şi pe factorul de elongare al genei de translaţie EF-1, au contribuit prin rezultatele indubitabile oferite, la soluţionarea multor dispute şi controverse şi în ultimă instanţă la încadrarea corectă a micromiceţilor în sistematica linneniană.