Toxicologie

Determinarea experimentală a toxicităţii

Toate medicamentele de uz uman şi veterinar, ca şi produsele fitosanitare, înainte de a fi introduse în uzul curent (lansate pe piaţă), trebuie testate din punct de vedere al inocuităţii şi toxicităţii. Prin aceste teste se evaluează riscul de îmbolnăvire pentru persoanele care fabrică, manipulează, comercializează produsul, pentru persoanele tratate şi pentru consumatorii în hrana cărora ajung reziduurile din produs.

Studiile de toxicitate experimentală se clasifică în 7 grupe (după Milhaud şi col., 1994):

-studiul experimental al toxicităţii acute;

-studiul efectului iritant local şi al sensibilizării alergice;

-studiul efectelor mutagene;

-studiul toxicităţii pe termen scurt (subacute);

-studiul toxicităţii pe termen lung şi a efectului carcinogen;

-studiul embriotoxicităţii şi a efectelor asupra reproducţiei;

-studii destinate protecţiei mediului.

Întrucât protocoalele de testare diferă în funcţie de autor, pe plan mondial se pune problema uniformizării acestora, astfel încât testele să fie recunoscute de toate ţările care comercializează produsul. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, ce cuprinde ţările puternic industrializate, a elaborat unele protocoale standard.

În studiile de toxicitate se utilizează cel mai frecvent rozătoare de laborator (şobolani, şoareci, iepuri) şi carnivore.

Tendinţa de limitare a experimentelor pe animale a dus la dezvoltarea unor “metode alternative”, de testare a toxicităţii pe culturi de celule, ţesuturi sau embrioni. Aceste metode alternative nu pot însă înlocui în totalitate testele tradiţionale pe animale vii, având unele dezavantaje legate de: durata de supravieţuire a culturilor, alegerea parametrilor revelatori ai toxicităţii şi faptul că o cultură de celule este un sistem izolat.

2.1.1. Determinarea toxicităţii acute

Toxicitatea acută exprimă efectele nefaste care se manifestă într-o perioadă dată (obişnuit 14 zile) după administrarea unei doze unice de substanţă. Indicatorii cei mai utilizaţi pentru aprecierea toxicităţii acute sunt:

-doza letală 50 (DL50);

-concentraţia letală 50 (CL50) şi

-doza maximă tolerabilă (DMT).

DL50 este doza unică, calculată statistic, la care mor 50% din animalele supuse experienţei. Se exprimă în mg/kg.

CL50 reprezintă concentraţia unei substanţe, calculată statistic, care provoacă după expunerea pentru o perioadă definită, moartea a 50% din animale într-un interval de timp determinat.

DMT este doza maximă care provoacă semne de intoxicaţie, fără a avea efecte majore asupra supravieţuirii.

Pentru determinarea DL50 se constituie loturi cât mai omogene de animale: din aceeaşi suşă, vârstă şi greutate apropiată şi repartiţie egală pe sexe. Se recomandă să se lucreze cu loturi de 10 animale (5 masculi şi 5 femele). Lotului martor i se administrează excipientul substanţei de testat. Loturilor experimentale li se administrează doze crescătoare de toxic, alese astfel încât doza cea mai mică să provoace moartea unui număr minim de animale (1-2), iar doza cea mai mare să provoace moartea majorităţii animalelor, dar nu a întregului lot. Administrarea toxicului se face o singură dată, cu sonda, după o dietă de cel puţin 6 ore. Animalele sunt cazate la o temperatură situată în zona confortului termic (22 ± 3°C), la o umiditate relativă de 30 – 70% şi regim de iluminare de 12 ore/ zi. Sunt ţinute în observaţie 14 zile, timp în care se înregistrează simptomele şi mortalitatea. Se efectuează examenul necropsic şi histopatologic la animalele care au murit intoxicate. DL50 se calculează statistic, prin metoda curbei etalon. Calculul este facilitat dacă se înregistrează rezultatele pe hârtie milimetrică specială, cu scară logaritmică.