Cadrul fizico-geografic al Parcului Național Ceahlău

Amplasare

Ceahlăul este delimitat la est de Valea Bistriței, la nord de valea Bistricioarei și la sud de Valea Bicazului, ocupă suprafața de 2900 ha. Masivul Ceahlău este modelat pe un complex de conglomerate cretacice, alcătuind axa unui sinclinal suspendat. S-a impus în relief prin modelare selectivă, reprezentând un caz tipic de inversiune morfologică. Partea superioară a masivului este un platou structural litologic, situat la 500-1800 m, lung de aproape 6 km și cu o lățime de până la un kilometru. Peste nivelul general al acestui platou se ridică câteva proeminențe ca Toaca (1900 m), Lespezi (1802 m), Bîtca lui Ghedeon (1844 m) și Ocolașul Mic.

Pe treapta înaltă se află culmea vestică Piatra Neagră (1398 m), despărțită de platou prin șaua de la Poiana Stănilelor. Munceii Ceahlăului ocupă 2/3 din suprafața totală a masivului, fiind alcătuiți dintr-o serie de culmi largi rotunjite, dispuse mai mult sau mai puțin radiar, în raport cu partea centrală, încadrându-se într-un nivel situat la 1000-1300 m.

Geomorfologia

Privit în ansamblul său relieful Masivului Ceahlău reprezintă rezultanta interacțiunii dintre suportul geologic și activitatea agenților și proceselor modelatoare. Hipsometric, relieful Ceahlăului este dispus între 425 m, altitudinea cea mai coborâtă, situată la confluența Bicazului cu Bistrița, și 1907- altitudinea maximă din Vârful Ocolașul Mare. Astfel, se realizează o energie de relief de 1482 m/kmp. În privința trăsăturilor geomorfologice, se constată o mare asemănare cu cele ale masivelor constituite din aceleași roci, situate în zona Carpaților Curburii sau extremitatea estică a Carpaților Meridionali: Munții Ciucaș și Munții Bucegi. Analiza acestor forme evidențiază două subunități distincte: subunitatea centrală înaltă situată la altitudini de peste 1700 m, căreia îi revine circa 10% din areal, și subunitatea periferică care ocupă circa 90% din teritoriul masivului. (G.M. Albotă, 1992)

a. Subunitatea centrală înaltă: se suprapune sectorului de platou, cu lungime maximă de 5 km și cu lățime maximă de 1 km, delimitat de abrupturi de 300- 400 m. La extremitățile platoului se situează cele mai înalte vârfuri: Toaca 1904 m, în extremitatea nordică și Ocolașul Mare 1907 m, în cea sudică. Uniformitatea platoului este întreruptă de vârfuri cu altitudini mai mici: Lespezi de 1802 m și Bâtca lui Ghedeon de 1845 m.

Din punct de vedere structural, platoul este un sinclinal suspendat și reprezintă o inversiune tipică de relief. Modelarea actuală a reliefului deasupra limitei de 1700 m, unde se înregistrează în medie circa 7 luni cu temperaturi negative, se face în cea mai mare parte de către procesele periglaciare de crioplanație și criopedimentație. Astfel, pe culmile Lespezi și Pietrele Late se observă terase de crioplanație, iar abrupturile de sub Toaca și Ocolașul Mare sunt intens modelate de activitățile criogene.

Procesele denudaționale, de tipul eroziunii areale și torențiale, sunt mai puțin prezente și se întâlnesc la obârșia unor văi care își extind bazinele hidrografice până sub platou- Pârâul lui Martin, Pârâul Bistra Mare - și în arealele deranjate de unele activități antropice ce corespund cu zone de defrișări, poteci turistice. (G.M. Albotă, 1992)

b. Subunitatea periferică în Masivul Ceahlău este mult mai extinsă decât subunitatea centrală înaltă, fiind constituită dintr-un complex de culmi cu altitudini de 900- 1300 m, dispuse radiar față de zona centrală.Culmile, denumite și obcine, sunt despărțite de văi adânci. Astfel, între pâraiele Schit și Izvorul Alb sunt Obcinile Țiflicului și Cerebuc, în partea de est a masivului sunt obcinele Bâtca Baicului și Muntele Horștei, iar în sud obcinile Piatra Arsă, Chiliei, Piciorul dintre Bistre și Obcina Lacurilor.

Subunitatea periferică corespunde cu etajul modelării fluvio- denudaționale. Elementele morfometrice și morfologice cât și formele reliefului au fost influențate în mare parte de alcătuirea litologică, gradul de acoperire cu vegetație, distribuția unor elemente climatice precum și intervențiile și activitățile antropice.

Prezența rocilor flișului, în care alternează strate mai dure cu strate mai moi, se reflectă atât în arealul culmilor interfluviale, cât și în cel al versanților. La cele mai multe dintre culmi apare un relief de modelare selectivă, în care alternează înșeuările formate pe rocile mai moi, mai ales marne și argile, cu martori de eroziune ce au aspect mamelonar și care sunt numite bâtci.

Versanții prezintă înclinări mari în arealele cu roci dure și pante mai mici de 10°- 20° de pe formațiunile cu roci mai moi. Totodată, prezența unor formațiuni predominant argiloase, cu argile roșii și verzi, pe formațiunea de Plaieși și în flișul de Piscu cu Brazi, favorizează producerea alunecărilor de teren pe areale relativ extinse. (G.M. Albotă, 1992)